Aventuri in lumea gazelor cu Bobita si Buburuza

Se stie ca venirea pe lume a unui copil iti schimba viata, auzi peste tot repetandu-se asta, cumva intr-un mod infricosator si amenintator. Dar nu ti se spune exact cum se intampla, pentru ca aspectele care se schimba sunt multe si nebanuite, ba chiar diferite de la om la om. Ce mi s-a parut mie fabulos a fost ca mi s-au deschis ochii, atenta la ei, la modul in care copiii privesc lumea, am inceput iarasi sa ma minunez de diversitate, sa vad universuri intregi la poalele unui copac, lumi mici ascunse sub o frunza. De cand cresc doi copii, am facut casute pentru buburuze, am salvat furnici, am alergat dupa fluturi, am stat o data mai bine de o jumatate de ora sa privim cum un paianjen prinsese o musca, si am gasit fascinant ca ei, copiii, ne pot imprumuta aceasta viziune proaspata asupra fiintelor mici din jurul nostru, pe care un adult le vede doar enervante sau daunatoare.

Probabil ca de aici a pornit si Erika Bartos, autoarea seriei Bobita si Buburuza, cartile pe care le-am primit de la editura Casa pentru proiectul “O carte pentru gradinita“. O arhitecta, mama a trei copii, care vazand prin ochisorii lor si inventandu-le povesti seara de seara i-a plamadit pe Bobita si Buburuza, o fetita-mamaruta si un baietel-melc care trec prin tot felul de peripetii.bobita si buburuza

La indemnul prietenilor, Erika a inceput sa scrie si sa ilustreze lumea acestor gaze, folosind cuvinte accesibile, desene simple dar pline de culoare. Fiecare carte din seria “Bobita si Buburuza”, aparuta si in Romania, contine cate doua povesti cu Bobita si Buburuza. Personajele principale au multi prieteni-gaze si trec prin tot felul de aventuri si framantari in care ne recunoastem copiii. Este vorba despre angoasele celor mici, prietenie si socializare, mersul la gradinita, micile lor suparari si bucurii. Ilustratia este luminoasa si copilareasca, gazele sunt zambitoare si foarte simpatice iar copiii deja le cunosc din desenele animate. Bobita si Buburuza sunt ca niste buni profesori care le vorbesc copiilor pe intelesul lor si sfarsesc prin a le deveni prieteni. Cred ca sunt potrivite si pentru cei mai mici, putand sa-l aduca pe mos Ene pe la gene inca de la 2-3 ani, pentru Filip au fost chiar pline de suspans, dar si Eva le-a citit singura si i-au placut.

bobita si buburuza 1

La gradinita au fost recunoscute imediat, fetita din fotografie s-a luminat la fata si a exclamat: “Aaaa, ii stiu, stiu”, deci i-am lasat pe Bobita si Buburuza intre prieteni mici, inocenti si dornici de aventura la fel ca ei.

bobita si buburuza 3

Sursa foto: Editura Casa si Erika Bartos

Dar tu ce ai de scris pentru azi? sau temele la clasa I

Am trecut de gradinita, unde nici macar o secunda nu s-a pus problema temelor pentru acasa, desi am inteles ca se practica la multe gradinite, am absolvit cu brio clasa pregatitoare unde nu se dau teme pentru acasa si, din fericire, s-a respectat asta cu exceptia catorva fise care nu erau terminate la timp si iata-ne in clasa I. Coplesite, asta este cuvantul, si imi dau perfect seama ca vorbesc la plural, pana cand copilul isi intra in ritm, isi formeaza anumite deprinderi pentru a studia sau mai bine a zis a aprofunda acasa ce a studiat la scoala, parintele face front comun cu copilul si incearca impreuna sa invinga tema pentru acasa.

Copilul porneste la drum cu mult entuziasm, il incanta aceasta sarcina noua, e o responsabilitate de “copil mare”. Ar fi ideal ca acest entuziasm sa se pastreze pana in sesiunile studentesti, doar ca noi, parintii, invatatorii si profesorii, ne pricepem de minune sa-l calcam in picioare.

Tema pentru acasa se incepe cand copilul s-a odihnit putin dupa scoala, Eva doarme, se uita la desene sau facem altceva impreuna, de regula le citesc o poveste si sta in pat linistita pana cand adoarme fratele ei.

Televizorul si orice alt device care poate distrage atentia se inchide, in nici un caz copilul nu-si face temele cu televizorul mergand pe desene in fundal.

La inceput stateam langa ea cand scria, dar acum nu mai este cazul, poate citi singura enunturile si vreau sa-si formeze un algoritm propriu de lucru. Dar nu plec nicaieri, raman prin preajma si raspund imediat ce are nevoie de ajutor, mai ales ca enunturile par scrise de persoane extrem de pretentioase care fac aschii daca dau cu limba peste dinti, ei nu zic  “deseneaza”, ci “reprezinta grafic”

Parintele trebuie sa-si invinga demonii personali, sa-si faca o introspectie serioasa si o incursiune lunga prin propriile amintiri de scolar mic. Lovitul copilului cu cartea in cap, tipetele si formularea de epitete jignitoare la adresa copilului nu sunt permise. Eu inca mai calatoresc inapoi in timp si sunt al naibii de surprinsa de ce gasesc acolo, cum ar fi o rabdare limitata cand vine vorba de teme, tendinta de a explica apasat sau chiar de a tipa cand alte metode esueaza.

Incerc intotdeauna sa pun accentul pe ce a facut bine. O laud ca exceleaza la matematica sau ca a facut o litera “frumoasa”, chiar daca celelalte 20 sunt urate. “Uite ce frumos e t mic  aici, parca tine piciorusele apropiate ca la balet, merge pe varfuri. E drept ca vecinul lui e cam cracanat, pare sa aiba nevoie la WC”. Aici imi calc adesea pe inima, eu nu cred in scrisul frumos, cred ca scrisul este ceva personal cum este si nasul. Poate tie nu-ti place nasul meu desi eu il consider frumos si plin de personalitate, nici nu prea mai vad unde ajungem cu un scris frumos, caci inainte era valoros pentru un scrib sau pentru un calugar care copia manuscrise in manastiri, inainte de aparitia tiparului, ba si mai tarziu o fata de pension scria caligrafic si broda dantela ca sa se poata marita bine. In fine, desi caligrafia s-a scos din programa scolara, fie-i tarana grea ca mi-a halit clasele a III-a si a IV-a, continua s -si poarte fantoma hada prin scolile romanesti, topaind pe holuri alaturi de tovarasa ei, munca din greu, eu incerc sa scot in evidenta ce face Eva bine, pentru a reduce pe cat posibil stresul la care este supusa la scoala.

Temele se fac cu pauze pentru ca un copil de 7-8 ani nu se poate concentra pe perioade lungi de timp. Maximum de concentrare pe care l-am observat este de 20-30 minute, dupa care e contraproductiv sa continuam, mai bine ne relaxam un pic.

Durata temelor.

Psihologi renumiti cum ar Alfie Kohn spun ca la durata temelor ar trebui sa se adauge 10 minute pentru fiecare clasa. Adica 10 minute la clasa I, 20 la clasa a II-a, 30 la clasa a III-a samd. Ei bine, suntem departe de asta, oricat as incerca sa impart pe felii temele si sa le distribui pe zile, tot ajungem la minim o ora pe zi. Minim si fara week-end.

Am gasit un studiu al Universitatii Stanford publicat in Jurnalul de Educatie Experimentala conform caruia prea multe teme conduc la:

Stress – 56% dintre respondenti considera temele pentru acasa un factor major de stress. Mai putin de 1% au spus ca temele nu sunt deloc stresante.

Probleme de sanatate – multi elevi au raportat dureri de cap, probleme la stomac, scaderi in greutate si extenuare.

Mai putin timp pentru viata sociala – elevii cred ca-si petrec mult prea mult timp cu temele, in dauna unor activitati placute desfasurate alaturi de familie sau de prieteni, adica joaca. Iar asta este dureros, jocul este foarte important  in dezvoltarea unui copil, influentand creativitatea, abilitatile sociale si chiar dezvoltarea cerebrala. Absenta jocului, a exercitiului fizic, a interactiunii sociale libere poate afecta copilul pe termen lung si chiar poate duce la probleme de sanatate. Deci e gresit sa tii in permanenta copilul ocupat cu scoala, teme, cursuri, meditatii, copilul are copilaria lui, iar intelepciunea lui e jocul, nu stiu daca aceasta generatie de parinti va rezolva ceva arzand etapele, pana la urma dupa clasa I nu urmeaza doctoratul, ci clasa a II-a. Ma intreb adesea, pentru ca am avut mereu discutii in parc referitoare la copilul care trebuie sa fie mereu ocupat – nu sunt un combatant verbal, mai degraba ascult si observ – daca nu cumva suntem o generatie neglijata in copilarie, acea cheie la gat cu care ne laudam mereu, iar asta ne indeamna sa recuperam ce simtim sau credem ca am pierdut pe pielea copiilor nostri.

Surse: www.psychologytoday.com, www.alfiekohn.org, Saptamana medicala

“Copilul rade: intelepciunea si iubirea mea e jocul!
Tanarul canta: jocul si intelepciunea mea e iubirea!
Batranul tace: iubirea si jocul meu e intelepciunea”

Lucian Blaga

Ce ascunde intunericul sau Peep inside night time

peep1

“Don’t judge e book by its cover” nu se aplica in cazul cartilor pentru copii. Ba dimpotriva coperta, ilustratiile, calitatea hartiei sunt cu atat mai importante cu cat grupa de varsta careia i se adreseaza cartea scade. Pentru cititorii mici – asa cum sunt si copiii la care au ajuns cartile stranse prin “O carte pentru gradinita” – cartile trebuie sa fie rezistente, cu ilustratii frumoase, captivante si cu text scurt. Asa este “Peep inside night time” pe care am primit-o de la Cufarul Cartilor, o carticica fermecatoare despre ce se intampla noaptea, atunci cand toti copiii dorm. Ca sa nu-si mai imagineze ca noaptea este bantuita de bau-bau, copiii pot ridica ferastruici cartonate si pot afla ce ascunde intunericul. Soricei care dorm sub frunze, insecte care lumineaza, iar zgomotele apartin unor vietati inofensive ca bufnitele si broastele.

peep2

Aici, sub oblonul ferestrei de la etajul 1, un bebelus s-a trezit si este tinut in brate de mama lui, daca deschizi usa patiseriei de peste drum vezi cum se coc cornuri calde pentru micul dejun, poti intra in locomotiva sa-l privesti pe mecanicul care conduce trenul cu pasageri adormiti. Noaptea nu este inspaimantatoare si neagra, este plina de activitate si de viata, nu e populata de bau-bau si vrajitoare, ci de vietati dragalase si de oameni care muncesc. Munca minunata a Simonei Dimitri care deseneaza o intreaga serie pentru Editura Usborne, in cateva pagini pline de culoare, cu ferastruici, ba chiar si gaurele prin care pot intra degetele curioase, promite sa-i incante pe copii.

peep3

Chiar asa s-a intamplat la gradinita, cartea a dus la formarea unei gramezi, copiii se strigau “veniti, veniti sa vedeti ce frumoasa e cartea asta.”

peep 4

Sursa foto 1, 2, 3 – Editura Usborne

Povestea periei de haine

A fost odata o fetita cat se poate de obisnuita, nici frumoasa, nici urata, nici desteapta, nici proasta, nici buna, nici rea, nici grasa, nici…ei, aici trebuie sa recunoastem ca era o fetita tare slabuta, asa-i mai spunea mamaia ei, “betisor imbracat”, si-i gatea mereu cele mai delicioase mancaruri din lume ca s-o ingrase un pic. Fetita nu era mare pentru ca nu mergea inca la scoala, dar nici asa de mica incat sa nu inteleaga un pic lumea din jur, chiar daca evalua totul mai mult emotional, decat analitic. Avea cateva jucarii, nu prea multe, caci le cam strica, dar asta nu o afecta pentru ca prefera betele, noroiul, frunzele, bicicleta si mingea, pisoiul si catelul, ba chiar si cârdul de boboci de gasca ai bunicii era antrenat pentru lupte imaginare.

Dupa ce statea o perioada de timp la bunica, se intorcea acasa “rasfatata” pentru ca mamaia ei ii cam facea toate mofturile. Pe cat era fetita de banala, pe atat de multe ciudatenii avea. De exemplu, ii placea sa faca lucruri alaturi de bunica, cum ar fi sa aduca apa de la vecini. Daca bunica umplea din ciutura o galeata mare si cu o floare alba desenata pe emailul maro, trebuia sa-i umple si nepoatei o galetusa identica, doar ca mult mai mica. Apoi amandoua erau conduse la poarta de vecina, traversau ulita prafoasa carand galetile cu apa, le puneau pe buturugile lor si beau cate o cana zdravana de apa rece. Sau sa mature frunzele cu un tarn mare de nuiele, sa le stranga cu farasul, sa le puna in cos si apoi sa faca un foc strasnic, sau sa dea la pui, sau sa tina cosuletul cand mergeau sa adune rosii.

Daca se intampla ca fetita sa doarma sau sa fie prinsa cu joaca si apoi o sa vada pe mamaia ei intrand pe poarta cu galeata plina, se lasa cu mare suparare. Fetita se supara si cerea ca apa sa fie varsata, iar timpul sa fie intors pana la un moment anterior astfel incat acea actiune a bunicii, de a aduce singura apa, sa fie anulata si abia apoi sa aduca alta apa, impreuna. Sau frunzele sa fie imprastiate la loc, puii sa mai manance o data de seara…. Daca nu se intorceau un pic in timp, fetita se supara si mai tare, plangea si se tavalea pe jos, astfel incat mamaia invatase sa evite scenele si oprea timpul facand-o pe fetita sa creada ca este o persoana foarte importanta si ca parerea ei conteaza la fel ca a unui adult.

Nu asta voiam sa povestesc, era de fapt povestea periei de haine. Vara mai era de treaba si de joaca pentru fetita, dar iarna, dupa ce se mai uita cum tese bunica la razboi si mai baga un lemn pe foc, nu prea mai gasea mare lucru de facut asa ca adoptase o perie de haine drept papusa, o imbraca in petice, o dadacea si o culca.

“Oiță, du-te pana la magazin si ia-i fetii o papusa, ca doar n-om saraci, se joaca si ea cu peria aia.”

Oiță, adica tataie, si-a pus cojoaca in spinare si infruntand zapada s-a intors cu o papusa cu ochi mici, negri, ca doua puncte rautacioase. Pe fetita a cam speriat-o privirea pictata a papusii si a refuzat sa se joace cu ea argumentand ilogic ca papusa e nebuna. Dar mamaia a insistat ca seara, papusa sa vina in pat langa ele. (Uitasem sa spun de rasfatul asta, mamaia credea si ea ca umbrele proiectate de crengi pe tavan se transforma noaptea in vrajitoare si “diori” si dormea in pat cu fetita). A doua zi, dis-de-dimineata, nu mult dupa ce a cantat cocosul si s-au auzit cloncanind curcanii, fetita a iesit in usa si, fara mila, cu un gest scurt, a aruncat in zapada murdara cu papusa cea rautacioasa. S-a intors in casa, a scos peria de haine din periera si a continuat sa se joace cu ea ca si cum nimic nu se intamplase. Uimita, mamaia s-a intors in casa tinand in mana papusa cu hainele ude. Dar s-a lamurit repede, acceptand explicatiile nepoatei, ca papusa chiar era nebuna, peste noapte o batuse si o zgariase pe biata fetita, ba chiar a facut haz ani in sir pe subiectul acesta, plictisind-o uneori pe nepoata adolescenta cu povestea papusii nebune.

Dincolo de povestea cat se poate de adevarata a acestei fetite banale, am ramas cu amintirea acelei bunici extraordinare pentru ca a inteles-o atat de bine pe fetita, a respectat-o ca pe un om mare si a sustinut-o in lupta cu nebuna de papusa, fiind de partea ei. Tarziu, dupa multi ani, mi-am adus aminte de povestea periei de haine. Cand cresc si eu o fetita si spun sincer, cu mana pe inima mea de mama obisnuita, ca mi-ar fi greu poate sa nu trec de partea papusii, sa nu evaluez in minte toate tulburarile comportamentale cunoscute, sa nu dau fuga la calculator sa citesc despre Asperger sau mai stiu eu ce as gasi. Dincolo de cele mai delicioase mancaruri, de amintirea zilelor insorite cand antrenam un card de boboci sau de cea a focului duduind strasnic in soba, am primit un dar foarte pretios. Daca sunt la fel de desteapta ca ea, poate-l vor primi si copiii mei. Sarut mana, mamaie!

curtea
curtea unde se antrenau bobocii

Ramane pentru anul viitor (II)

Anul acesta am avut 3 cuiburi de topinambur migrat pe sub gard de la vecina care il cultiva ca planta ornamentala. Am descoperit intamplator ca este comestibil, nu l-am mai taiat si ne-a surprins cu o recolta generoasa, o papornita plina cu tuberculi. Plus ca a fost foarte vesel, a inflorit maret chiar in fata casei, unde am pastrat o groaza de buruieni care sa mascheze groapa pentru fosa, astfel incat copiilor sa nu le vina chef de explorat.

gradina 14

Cand am aflat ca aceasta planta, considerata buruiana invaziva, are un frate chiar si mai gustos in America de Sud am zis ca ma dau de trei ori peste cap si ma transform in cativa muguri de yacon.
Yaconul ar fi fratele mai dulce al topinamburului, inrudit si el nu cu napul sau cartoful, asa cum se crede, ci cu floarea-soarelui. Nu doar tuberculul este dulce, dar si planta in sine nu are potentialul de a fi invaziva pentru ca nu rezista gerului. Yaconul se preteaza minim la zona 7b si dupa socotelile mele Giurgiu ar fi intre 7 si 8, datele astea variaza foarte mult de la o harta la alta.

yacon 1

Cu gustul dulce de para, textura crocanta si putinele pretentii de ingrijire yaconul m-a incantat. Nu mai pomenesc de alte calitati cum ar fi planta minune in curele de slabire, extraordinar pentru diabetici, din yacon chiar se extrage un sirop care inlocuieste mierea sau siropul de artar. Este si o planta ancestrala, folosita de secole in alimentatia incasilor.

yacon 2

foto 2 http://www.peruvillage.com
foto 3 www.naturallybalancedhealth.com

foto 4 http://www. alanbishop.proboards.com

Dulce, crocant, nepretentios, se pastreaza o perioada indelungata si devine din ce in ce mai dulce, dietetic. Am spus ca face si flori?

yacon 4

Casuta

Pentru proiectul meu “O carte pentru gradinita”, am primit de la Editura Cartea copiilor cea mai dulce si mai emotionanta carte. “Casuta” este o poveste geniala in simplitatea ei, si poate fi inteleasa pe mai multe planuri. Ilustratia vintage este plina de viata si miscare, cu multe detalii, fara sa fie pretentioasa. Orice copil poate invata sa deseneze de la Virginia Lee Burton o casuta, o floare, un copac incarcat cu mere.

casuta 4

Dar cartea aceasta nu este o carte cu lectii de desen, este povestea unei casute care traieste undeva la tara, pe un camp cu margarete si treptat este inghitita de orasul care se extinde, de tehnologia care avanseaza. Trista si singura, inghesuita de zgarie-nori si sufocata de tramvaie, nu mai poate vedea cum curg anotimpurile, cum rasare soarele si cum straluceste luna. Casuta este salvata de o urmasa a familiei care o muta inapoi la tara, pe varful unui deal. Am avut lacrimi in glas cat timp le-am citit-o copiilor mei pentru ca eu sunt “casuta”, eu sunt fetita de la tara care se bucura de fiecare anotimp, eu m-am mutat la oras si am trecut intr-o primavara pe langa pomii infloriti fara sa-i observ, eu nu mai stiu cum arata un cer instelat. Noi toti suntem casute vii care se bucura de larma si tipetele copiilor, noi imbatranim, ne insinguram si ne blazam. Tușa de nostalgie nu poate fi detectata de catre copii, caci nu au experienta de viata necesara, ei se pot bucura cautand personaje in ilustratia autoarei, pot invata despre ciclurile anotimpurilor, cate ceva despre nasterea oraselor si evolutia tehnica, despre rural si urban.

Nu mi s-a mai intamplat de mult sa ma emotioneze si sa ma impresioneze atat de tare o carte pentru copii, e o comoara asa cum a spus cineva pe Facebook, am cautat sa aflu mai multe despre autoarea ei, care pare sa fi fost o doamna calda si draguta, iar povestea este inspirata din realitate, familia ei a cumparat o casuta si au mutat-o pe roti intr-un camp plin cu margarete.

casuta 1

Nu o pot cataloga pentru o anumita categorie de varsta, e o carte care ramane neatinsa de ani, de altfel a luat si un premiu important in literatura pentru copii. E de pus in biblioteca langa “Micul print” – doar ca e mai frumos ilustrata – si de citit de la 3 la 99 ani.

Sursa foto 2

Sursa foto 1

Livada

livada1

Pana la primavara o sa tot facem la planuri. Livada pare in mare parte pusa pe picioare  sol, desi avem foarte multi fidani de curatat. pruni si corcodusi care rasar intr-o veselie. Mai sunt si ceva copaci mari de taiat, nu ma hotarasc intre salcam 1 si salcam 2, un dud alb care nu prea a facut dude, corcodusi si niste pruni din care ma mai gandesc daca las 3 sau 4, nu stiu ce am putea face cu atatea prune. Am multe de invatat despre taierile la pomi si ingrijire. Acum o sa le punem niste hainute celor sensibili la frig si ne mai vedem cand va aparea soarele pe cer.

O carte pentru gradinita

Filip a inceput gradinita, am mai avut o incercare in septembrie, dar nu parea in apele lui, asa ca l-am lasat un pic si am reluat de la mijlocul lui noiembrie. Lui i-a placut, eu am simtit un oarecare disconfort. Intorcandu-ma acasa, dupa ce lasasem baiatul acolo, mi-am dat seama ca disconfortul se datoreaza mai putin pozitiei mele de mama abandonata temporar de copii ci vine de la revederea gradinitei. A rafturilor goale pe care stau doar niste cuburi de plastic, a salii de sport in care sunt doua mingi ieftine si atat. Nu stiu cum arata alte gradinite, si Eva tot aici a mers, la aceeasi educatoare. E o gradinita cu program scurt dintr-un cartier sarac al orasului, giurgiuvenii o stiu drept gradinita de la vama, in grupa lui Filip sunt mai multi copii care provin din familii fara posibilitati materiale. Nu stiu cine ar trebui sa le inzestreze, daca-i treaba ministerului sau a primariei dar parca nu pot sta cu mainile-n san. Gradinita ar trebui sa fie un loc minunat cu povesti, jocuri si jucarii, nu doar rafturi goale pentru ca mama si tata, orasul si tara sunt in saracie. M-am gandit ce as putea sa duc ca sa indulcesc goliciunea rafturilor. Un calut leganator si o minge topaitoare, doua-trei carti cu povesti. Si asa mi-a venit ideea de a contacta editurile si a scrie recenzii contra carti pentru gradinita. As strange mai multe carti care ar sta pe rafturi la indemana copiilor, gata sa fie rasfoite oricand. As strange pentru ei amintiri dragi de cand erau la gradinita si aveau cartea aceea frumoasa cu masini/printese/catei, asa cum am si eu amintiri frumoase legate de carti.

Probabil cartile vor rezista cativa ani, ar putea prinde chiar doua generatii de copii. Pe Facebook am primit mult sprijin, a aparut prima librarie online si mai multe mame s-au oferit sa doneze, asa ca as putea ajunge la doua grupe de copii.

Asadar carte contra recenzie, am mai scris si in trecut recenzii, unele sunt din 2011 si au inca vizualizari zilnice. As putea pune si cate un banner daca aveti o alta afacere si doriti sa o promovati.

carte pentru gradinita

Pisici, domovoi si alles gute!

Saptamana trecuta a fost intesata de evenimente. Chiar daca n-am fi avut nimic important de facut, pentru mine saptamana in care o sarbatorim pe Eva este una plina de emotii. In anii trecuti bagam si ceva vinovatie pe langa emotiile astea care lipsesc de ziua lui Filip, ziua lui e una solara si plina de bucurie, dar anul asta am inteles de ce. Nu doar ca ni s-a nascut primul copil, dar ne-am nascut si noi ca familie. Eva ne-a unit, ne-a maturizat, a transformat un cuplu de tineri in parinti, iar Filip ne-a completat, el e focul de artificii, Eva e flacara calda si blanda din caminul familiei.

Ea a asteptat cu nerabdare cadourile, ziua de la scoala cand urma sa imparta bomboane colegilor si tortul-pisica facut de mine. Ne-am inteles dinainte ca tortul nu va fi adus cu cantari de “La multi ani!” pentru ca Eva se emotioneaza atat de tare incat se pune pe plans. Pe masura ce noi cantam, ea plange din ce in ce mai tare, pana ajunge la tavalituri. Si asta nu doar de ziua ei, ci si de ziua oricui din familie, cand a implinit Filip 3 ani sora-sa a dat un spectacol complet. Sensibilitatea ei extraordinara a facut-o sa se gandeasca si la ce cadou ii va aduce fratiorul.

“Filip, tu nu ai bani sa-mi cumperi cadou, nu stii nici sa desenezi, asa ca m-am gandit sa desenez eu o felicitare din partea ta. Tu o sa stai langa mine si o sa-mi spui cum sa fac. Fac o floare?

Da, fuia, completa Filip cu seriozitate

Sa fie albastra sau rosie?

Bata, alegea Filip culoarea.

Ma iubesti?

Da, io bibi tu.

Bine, atunci o sa scriu  Te iubesc, Eva. E bine?

Bine!”

Asa si-a facut Eva o felicitare din partea lui Filip si in dimineata aniversarii si-a daruit-o singura.

14 2

Pentru ca animalul preferat al Evei este pisica, in amintirea zilelor in care manca sub masa mieunand ci spre celebrarea celor prezente in care urca sacrile batandu-se cu Filip care sa fie pisica si care popandau, am avut multe pisicute de la Prajiturele numai bune de indulcit si incantat colegii de clasa.

14 7

Un alt eveniment al saptamanii a fost atelierul Pixie inspirat din mitologia europeana. Am vorbit despre spiritele naturii in care credeau europenii in trecut, ulterior noi chiar am importat si reinviat unele. Evei i-au placut foarte mult domovoii rusesti, spiridusi ai casei care fac treaba in gospodarie – in secret, spera ca ea ca vreunul o sa-i faca si temele – mananca doar o data pe an si latura lor poznasa si rautacioasa ii impinge sa fure de la vecini. Dar am mai avut si pixies englezoaice, nessies scandinavi, ielele si valvele romanilor, miticul basilisc. Copiii le-au pictat apoi pe tricouri si au cautat comori folosindu-se de busola si indicii.

14 8

14 4

14 5

14 3

Am incheiat la vot, ca tot romanul. Pentru ca s-a discutat multa politica in ultimele zile si copiii ne-au auzit, au si intrat cu noi in sectia de votare, s-a lasat cu nedumeriri haioase. Eva a crezut ca oamenii pun buletinele de vot in urna si presedintele se trage la sorti, iar Filip a fost ingrijorat de soarta lui Mickey Mouse pe care l-ar fi mancat un oarecare motan Klaus. Dupa ce s-au aflat rezultatele si copiii au fost pusi la curent cu noutatile, vrand-nevrand in urma izbucnirii de bucurie din familie, am avut si nemultumiri. Eva a vazut o cutie de vopsea “Danke” si a intrebat ce inseamna. I-am spus ca e in germana si ea s-a suparat:
“Ooof, deja scrie in germana, acum o sa ma puna sa invat germana. Si nu vreau. Voi sunteti de vina ca ati votat un neamt! Nu puteati sa votati si voi un francez sau macar un englez?!”
Ghinion! Alles gute!