Latest Event Updates

Vadu, un loc în care să fii

Posted on Updated on

Am reușit să ajungem anul acesta pe superba și sălbatica plajă de la Vadu, anul trecut am ratat-o și ne era dor. În fiecare an, la plecare, ne oprim pentru o zi pe una din plajele pustii ale litoralului, visând la ziua în care vom sta tot concediul la mare doar aici, zi care nu poate fi departe pentru că ne-au copiii și putem sta la cort.

Vestea bună e că acum se poate plăti taxa, Vadu fiind în rezervația Deltei Dunării, la un automat pus aproape de drum, așa că nu am mai stat cu stressul că nu suntem în regulă din punct de vedere legal. Drumul spre plajă este acceptabil, bandă de ciment cu denivelări, și copiii au avut bucuria de a se întâlni cu un trenuleț Thomas, Filip chiar a crezut că este Thomas cel adevărat. Aproape de plajă, cimentul se termină și ultima bucată este de nisip, mărginită de dune.

Este greu să prinzi în cuvinte frumusețea sălbatică a unei plaje pustii, senzația de fericire, de libertate, de copil al naturii pe care o primești odată intrat pe plaja. Intrarea în apă este prietenoasă, marea este limpede, cât de limpede poate fi Marea Neagră, țărmul este curat, pe partea de nisip ud de la mal îți vezi oglindirea. Plaja este plină cu scoici întregi, intacte, o bucurie pentru copii,  iar oamenii sunt la o distanță confortabilă, cât să știi că ești printre oameni, dar nu deranjat de o prea mare apropiere. În stânga, două cupluri își serveau cafeluța pe o masă trasă la mal, în dreapta, o fată se bronza în fața cortului.

Vadu nu este un loc pentru umbreluțe, șezlonguri și coctailuri, aici vii să stai cu picioarele în nisip, să înoți singur și să te uiți la păsări. Vadu este un loc în care să fii.

vadu1

 

vadu2

 

vadu3

 

vadu4

 

vadu5

Jeanette

Posted on Updated on

După aproape două decenii eram iarăşi în minusculul apartament din Pieptănari, savurând uruitul înfundat al Bucureştilor. Pe Jeanette o cunoscusem în studenţie, când văzusem un anunţ în ziarulAnunţul de la A la Z: „profesoară de rusă meditez ieftin limba rusă”, şi sunasem aproape imediat de la telefonul public din holul căminului. Aveam acest capriciu al limbilor străine, chiar mă străduisem câteva luni cu poloneza, fără să se prindă de mine mai mult de câteva cuvinte disparate. Probabil că aş fi renunţat şi la rusă, dacă Jeanette n-ar fi fost o excelentă profesoară, îmi punea muzică rusească şi cântam amândouă până reuşeam să învăţ cuvintele, juca un fel de mici comedioare pentru mine, avea o personalitate caldă care te cucerea imediat. Nici nu ştiu ce câştiga de pe urma mea, după ce că eram singura ei elevă mă mai şi aştepta la fiecare şedinţă cu mici atenţii: ţigări Gauloise blonde, ness, prăjituri. Acum mă gândesc că făcea asta mai mult ca să (continuare)

Cum am evitat al III-lea război mondial

Posted on

Seara târziu, ruptă de oboseală, sunt negociator de pace între Filip și prietena lui, altfel va porni războiul al 3-lea mondial din cauza unui pai de băut. Ea i-a luat lui paiul, el i-a luat ei dopul de la sticlă și nu i-l dă înapoi până nu-și recuperează paiul.
Eu storc diplomație din ultima celula glială neadormită, dar e al naibii de dificil și nici că mă vede cineva, altfel aș primi sigur Nobelul pentru pace. Îmi țin în gând discursul de mulțumire de la Stockholm, ”am făcut pace între Filip și Rada”, toți înțelepții din Middle East iau notițe. Mă trezesc brusc la realitate țipetele care se întețesc în jurul meu și profit de neatenție ca să ascund paiul, susținând apoi că o pasăre mare și colorată, cu marginile aripilor curcubeu, – amănunt adăugat pentru un plus de credibilitate – a planat deasupra mesei și a zburat cu paiul în cioc.
Pentru minciuna asta nu voi lua Nobelul, dar am făcut pace, picii m-au crezut.

3

Masă din casă

Posted on

La construcția unei case rămân multe materiale nefolosite și considerate ca fiind nefolositoare. Avem grămadă de scânduri rupte, scânduri scurte cu care nu știm ce să facem. E nevoie de o minte de profesionist și de o mână de aur sau de un prieten priceput care poate încropi o masă de grădină din capete de bârne, un palet spart și scânduri rupte. Se lucrează cu bebelușul în sling, la căderea nopții, la lumina lămpii, de distracție și rezultatul întrece orice așteptări sub forma unei mese de grădină numai bună de pus la umbra unui salcâm. Pentru tot soiul de băuturi, cafele, beri, ceaiuri cu prietenii, pentru dimineți răcoroase de vară sau după-amieze calde de toamne. Copiii o folosesc pe post de scenă pentru spectacolele lor.masa1

 

masa2

 

masa3

 

masa4

 

masa5

Gardening și nu prea

Posted on

Când ne apucă pofta de amenăjări exterioare, așa zise de grădină, nu ne mai putem opri. Eu mă fofilez cu pensulele și vopselele cu pretenția de a vopsi totul, de a avea proiectul meu. Ei apar apoi revoltați și-și cer dreptul la pictat gardurile și scaunele. Iese ce iese, nici nu mai contează, distracție să fie și vopsea peste tot.

fotoliu din paleți
fotoliu de grădină din paleți

IMG_20160612_163251
înăuntru-i vopsit gardul

Giurgiu neoficial

Posted on

12938199_1698105670469256_6972439622987178309_n

Din când în când, atunci când am timp și cred că i-ar interesa și pe ceilalți scriu pe o pagină de Facebook dedicată orașului Giurgiu. Este despre orașul ascuns, despre istoria lui necunoscută. Un oraș cu multă apă, cu o istorie fabuloasă, cu păsări și vulpi care vin până la prima stradă, acolo unde încep să-l umple oamenii. Un oraș care ar putea fi, dar nu este pentru că nimeni nu-l iubește, un Giurgiu neoficial.

Gărduțul din lemn

Posted on Updated on

Moș Ion Pleavă aproape că nu oprea carul în fața curții, baba lui cobora de pe loitră din mers și fugea să deschidă porțile de la șosea, apoi pe celelalte, de la bătătură. Moșul stătea țanțoș pe ladă și plesnea ușor spinările late ale boilor, în timp ce baba Marioara fugea pe lângă car.
Dă-te, fă, la o parte, că te calcă boul de-ți rupe picerili! iar eu mutam milimetric picioarele încălțate în papucei din plastic.
Uneori eram acolo când soseau boii, îi vedeam de cum treceau pe șosea și fugeam în curtea lor, prin spate, sărind gărduțul de la fântâna comuna, de pe hotar. Îmi amintesc când s-a săpat pentru fântână, vânele de apă tot secau de la o vară la alta și aveam nevoie de o fântână mai adâncă, îmi amintesc hăul imens în care urmau să coboare tuburile de beton împrăștiate prin curte, de am jucat o vară întreagă cea mai bună v-ați ascunselea. Și petreceam mult timp la fântână, ridicam capacul de tablă și zbieram toți patru spre ochiul lucitor de apă, primind țipetele pe care apa ni le întorcea, sau scufundam și ridicam ciutura grea doar de dragul de a ne arăta forțele. La fântână se întâlneau și mamele noastre să stea de vorbă, peste fântână ne trecea baba Marioara câte un pepene rece, scos direct din butoi, fântâna era un simbol al bunei vecinătăți, fântâna era prietenie și înțelegere, gărduțul acela pitic,sub ghizduri, unea cele două curți.
Dar când veneau boii, nu mai zăboveam, săream repede și intram în curtea vecinilor. Nici nu știu ce mă fascina mai mult: animalele greoaie cu coarnele acelea imense, pufnind aer cald pe nările largi în care pumnul meu mic ar fi intrat cu totul sau jugul masiv, din lemn brut devenit lucios de atâta lustruit pe grumajii lor.
Moș Ion dejuga boii, în timp ce baba lui le punea câte o căldare de apă în față, își dădea jos dirmeaua cât să-și răsucească coada albă, împletită la spate și se apuca să descarce carul. Moș Ion Pleavă venea mai spre sfârșit, se învârtea prin curte, își sumeca mânecile cămășii, așa se îmbrăca iarnă sau vară, în camașă cu mânecă lungă și pantaloni de culoarea șoarecelui. Cam puțea când treceai pe lângă el, poate ăsta era motivul pentru care-l ocoleam, mai puțin sâmbăta, zi de primeneală, atunci îl chema baba să-l spele în albia de lemn, îi dădea să îmbrace izmene curate,cu care el se așeza pe trepte și întindea labele picioarelor să i se taie unghiile gălbejite și groase ca niște copite.
După ce terminau de descărcat carul, pe jos rămânea un strat moale de paie, trifoi sau pănuși de porumb pe care nu-l strângeau niciodată, veneau găinile să-l scurme sau îl călcau cu labele lor palmate rațele leșești, rotunde și murdare de la apă mâloasă din lăcanul cât un lighean împuțit. Ocoleam așternutul ăla permanent în care papuceii mei din plastic moale s-ar fi afundat, având grijă să nu ajung în raza câinelui care se agita în lanț, cu gingiile vinete și caninii plini de bale. Alde Pleavă aveau câini fioroși, gata să te sfâșie, niciodată dornici să se gudure sau să fie mângâiați de copii, spre deosebire de al nostru, Doxa, o cățea albă pe care ne-o adusese de pui Sebi, a lu nea Bibi, șoferul de pe autobuz. Doxa fusese îmbăiată, mângâiată, ba chiar pusă să doarmă într-un leagăn vechi de lemn, găsit prin pătul. Doxa era un copil cu blană, fugea în urma noastră prin grădină și ne sărea cu labele pe spate, câinele lor era o fiară înlănțuită, cu colți gata să te sfâșie.
Tot peste gărduț a sărit Sorinel, vino, vino repede, tataie a prins un câine în grădină.
M-am dus, știam că moș Ion urmărește de mult un câine lăsat slobod care le încurca straturile de zarzavat. Îl legase la capul viei, de ultimul par, iar noi ne-am așezat pe jos, la o distanță sigură, deși câinele străin era culcat și ridicase vesel urechile, dând din coadă către noi. Am stat toți patru în așteptare, am stat îndelung, până a apărut moș Ion, a rupt un arac de la roșii și s-a îndreptat spre noi. Știam că o să bată câinele, mi se părea corect, câinele trebuia dezvățat să mai driguie zarzavaturile, până la urmă și noi o încasam când făceam drăcii.
Ne ridicasem în picioare și urmăream cum câinele se rotea înnebunit, spânzurat în frânghia cu care era legat, încercând să evite loviturile, dar cu fiecare izbitură de arac simțeam cum mă cuprinde greața.
Oprește-te, am strigat când câinele s-a lungit și nu s-a mai ridicat sub ploaia de lovituri.
Dar moș Ion nu m-a auzit, cu toată liniștea care se lăsase, câinele nu mai urla, nu mai schelălăia, doar gemea. Am încercat să prind aracul, dar moșul mi-a strigat să mă dau deoparte și atunci i-am văzut fața care se rotunjise de plăcere, ochii-i luceau înveseliți, iar la colțul gurii îi curgea un firicel de scuipat. Acuma-l lovea peste cap, botul câinelui era plin de sânge, hârâia greu prin lichidul roșu care se scurgea pe pământ iar în ochii rotunzi, căprui se citea o spaimă infinită, umană sau mai poate dincolo de uman, o spaimă comună și nouă, oamenilor, și lor, animalelor.
Când moș Ion a lăsat aracul și a luat furca, am fugit prin grădină la noi în curte. A fost pentru ultima oară când am sărit gărduțul de la fântână, de atunci nu m-am mai dus să văd cum veneau boii, cum îi dejugau, stăteam cuminte în spatele gărduțului chiar dacă mă chemau, mă agățam recunoscătoare de lemnul cald și spuneam că nu vin, mi-e frică de câine.

foto1