Latest Event Updates

Gardening și nu prea

Posted on

Când ne apucă pofta de amenăjări exterioare, așa zise de grădină, nu ne mai putem opri. Eu mă fofilez cu pensulele și vopselele cu pretenția de a vopsi totul, de a avea proiectul meu. Ei apar apoi revoltați și-și cer dreptul la pictat gardurile și scaunele. Iese ce iese, nici nu mai contează, distracție să fie și vopsea peste tot.

fotoliu din paleți
fotoliu de grădină din paleți

IMG_20160612_163251
înăuntru-i vopsit gardul

Giurgiu neoficial

Posted on

12938199_1698105670469256_6972439622987178309_n

Din când în când, atunci când am timp și cred că i-ar interesa și pe ceilalți scriu pe o pagină de Facebook dedicată orașului Giurgiu. Este despre orașul ascuns, despre istoria lui necunoscută. Un oraș cu multă apă, cu o istorie fabuloasă, cu păsări și vulpi care vin până la prima stradă, acolo unde încep să-l umple oamenii. Un oraș care ar putea fi, dar nu este pentru că nimeni nu-l iubește, un Giurgiu neoficial.

Gărduțul din lemn

Posted on Updated on

Moș Ion Pleavă aproape că nu oprea carul în fața curții, baba lui cobora de pe loitră din mers și fugea să deschidă porțile de la șosea, apoi pe celelalte, de la bătătură. Moșul stătea țanțoș pe ladă și plesnea ușor spinările late ale boilor, în timp ce baba Marioara fugea pe lângă car.
Dă-te, fă, la o parte, că te calcă boul de-ți rupe picerili! iar eu mutam milimetric picioarele încălțate în papucei din plastic.
Uneori eram acolo când soseau boii, îi vedeam de cum treceau pe șosea și fugeam în curtea lor, prin spate, sărind gărduțul de la fântâna comuna, de pe hotar. Îmi amintesc când s-a săpat pentru fântână, vânele de apă tot secau de la o vară la alta și aveam nevoie de o fântână mai adâncă, îmi amintesc hăul imens în care urmau să coboare tuburile de beton împrăștiate prin curte, de am jucat o vară întreagă cea mai bună v-ați ascunselea. Și petreceam mult timp la fântână, ridicam capacul de tablă și zbieram toți patru spre ochiul lucitor de apă, primind țipetele pe care apa ni le întorcea, sau scufundam și ridicam ciutura grea doar de dragul de a ne arăta forțele. La fântână se întâlneau și mamele noastre să stea de vorbă, peste fântână ne trecea baba Marioara câte un pepene rece, scos direct din butoi, fântâna era un simbol al bunei vecinătăți, fântâna era prietenie și înțelegere, gărduțul acela pitic,sub ghizduri, unea cele două curți.
Dar când veneau boii, nu mai zăboveam, săream repede și intram în curtea vecinilor. Nici nu știu ce mă fascina mai mult: animalele greoaie cu coarnele acelea imense, pufnind aer cald pe nările largi în care pumnul meu mic ar fi intrat cu totul sau jugul masiv, din lemn brut devenit lucios de atâta lustruit pe grumajii lor.
Moș Ion dejuga boii, în timp ce baba lui le punea câte o căldare de apă în față, își dădea jos dirmeaua cât să-și răsucească coada albă, împletită la spate și se apuca să descarce carul. Moș Ion Pleavă venea mai spre sfârșit, se învârtea prin curte, își sumeca mânecile cămășii, așa se îmbrăca iarnă sau vară, în camașă cu mânecă lungă și pantaloni de culoarea șoarecelui. Cam puțea când treceai pe lângă el, poate ăsta era motivul pentru care-l ocoleam, mai puțin sâmbăta, zi de primeneală, atunci îl chema baba să-l spele în albia de lemn, îi dădea să îmbrace izmene curate,cu care el se așeza pe trepte și întindea labele picioarelor să i se taie unghiile gălbejite și groase ca niște copite.
După ce terminau de descărcat carul, pe jos rămânea un strat moale de paie, trifoi sau pănuși de porumb pe care nu-l strângeau niciodată, veneau găinile să-l scurme sau îl călcau cu labele lor palmate rațele leșești, rotunde și murdare de la apă mâloasă din lăcanul cât un lighean împuțit. Ocoleam așternutul ăla permanent în care papuceii mei din plastic moale s-ar fi afundat, având grijă să nu ajung în raza câinelui care se agita în lanț, cu gingiile vinete și caninii plini de bale. Alde Pleavă aveau câini fioroși, gata să te sfâșie, niciodată dornici să se gudure sau să fie mângâiați de copii, spre deosebire de al nostru, Doxa, o cățea albă pe care ne-o adusese de pui Sebi, a lu nea Bibi, șoferul de pe autobuz. Doxa fusese îmbăiată, mângâiată, ba chiar pusă să doarmă într-un leagăn vechi de lemn, găsit prin pătul. Doxa era un copil cu blană, fugea în urma noastră prin grădină și ne sărea cu labele pe spate, câinele lor era o fiară înlănțuită, cu colți gata să te sfâșie.
Tot peste gărduț a sărit Sorinel, vino, vino repede, tataie a prins un câine în grădină.
M-am dus, știam că moș Ion urmărește de mult un câine lăsat slobod care le încurca straturile de zarzavat. Îl legase la capul viei, de ultimul par, iar noi ne-am așezat pe jos, la o distanță sigură, deși câinele străin era culcat și ridicase vesel urechile, dând din coadă către noi. Am stat toți patru în așteptare, am stat îndelung, până a apărut moș Ion, a rupt un arac de la roșii și s-a îndreptat spre noi. Știam că o să bată câinele, mi se părea corect, câinele trebuia dezvățat să mai driguie zarzavaturile, până la urmă și noi o încasam când făceam drăcii.
Ne ridicasem în picioare și urmăream cum câinele se rotea înnebunit, spânzurat în frânghia cu care era legat, încercând să evite loviturile, dar cu fiecare izbitură de arac simțeam cum mă cuprinde greața.
Oprește-te, am strigat când câinele s-a lungit și nu s-a mai ridicat sub ploaia de lovituri.
Dar moș Ion nu m-a auzit, cu toată liniștea care se lăsase, câinele nu mai urla, nu mai schelălăia, doar gemea. Am încercat să prind aracul, dar moșul mi-a strigat să mă dau deoparte și atunci i-am văzut fața care se rotunjise de plăcere, ochii-i luceau înveseliți, iar la colțul gurii îi curgea un firicel de scuipat. Acuma-l lovea peste cap, botul câinelui era plin de sânge, hârâia greu prin lichidul roșu care se scurgea pe pământ iar în ochii rotunzi, căprui se citea o spaimă infinită, umană sau mai poate dincolo de uman, o spaimă comună și nouă, oamenilor, și lor, animalelor.
Când moș Ion a lăsat aracul și a luat furca, am fugit prin grădină la noi în curte. A fost pentru ultima oară când am sărit gărduțul de la fântână, de atunci nu m-am mai dus să văd cum veneau boii, cum îi dejugau, stăteam cuminte în spatele gărduțului chiar dacă mă chemau, mă agățam recunoscătoare de lemnul cald și spuneam că nu vin, mi-e frică de câine.

foto1

Salba

Posted on

Varvara se culcase, băgată sub plapuma grea de lână îşi luase burta în braţe şi aştepta să-i vină somnul, mângâind pruncul din pântece. O fi băiat sau o fi fată? se întreba fără prea mare interes, pentru ea era important să fie sănătos, altfel, ce-o da Dumnezeu, dar îl ştia pe Mite al ei, ar fi fost fericit doar cu băiat. În odaie, sforăitul zgomotos al bătrânului acoperea trosnetul lemnelor din sobă. Apoi îi veni miros de pucioasă, o lumină jucă pe peretele de la geam şi simţi mâna grea a soacră-sii pe umăr.
– Varvaro, dormi? Haidi, scoală-te, să mergem pe la Lina!
– La ora asta, mamă? abia de a protestat Varvara nedumerită, dar s-a ridicat şi a luat cămaşa de zi pe care i-o întindea bătrâna.

Lampa îi lumina nemiloasă trupul gol de care Varvara se ruşinase de când intrase în familia asta de femei puternice, şoldoase, cu braţe rotunde şi ţâţe mari. Ea era alt soi, firavă ca un ţâr, băţ îmbrăcat îi zicea soacră-sa cu un dispreţ pe care nu se străduia să şi-l ascundă. Măcar ăl bătrân nu putea s-o vadă, dormea de tăiai lemne pe el, chiar dacă povarna nu prea mai mergea, el tot era acolo, zi de zi, la încercat fruntea.

Înainte de război, la povarnă veneau căruţe din toată plasa, încărcate cu butoaie de borhot, se făcea coadă până la drum, ţuica curgea zi şi noapte, acum rar mai aveau muşterii, în sate rămăseseră mai mult femei neinteresate de ţuică, din prune făceau magiunuri şi pistil …..Continuare

Noutăți din grădină

Posted on Updated on

Cornul

Am descoperit  pentru prima dată coarnele, astă-toamnă, în zona Buzăului și am fost încântată de gustul delicios și de aroma lor. Știu că pentru alții e ceva banal, dar la noi nu prea cresc – deși după asta am găsit un corn și în pădurea Comana – așa că mi-am dorit un corn în curte. Sper că voi avea unul, urmează să sosească mâine.

corn

delicioase coarne

Kiwi boabe

Chiar dacă nu aveam în plan să pun kiwi în curte, am fost sedusă de prețul mic la care i-am găsit și m-am gândit că merită un experiment. Am luat două soiuri autopolenizatoare, acest tip de kiwi, deosebit de cel din supermarketuri, ar fi singurul care ar rezista la iernile noastre. În plus este și plantă cățărătoare, am tot citit despre el, dar siteurile românești au cam amestecat borcanele și au combinat cele trei specii de kiwi, cele mai bune indicații le-am găsit pe siteurile străine. Sper că va rezista, grație primăverii timpurii eu i-am plantat deja.

Mai multe despre această specie de kiwi, hardy kiwi sau Actinidia arguta pe siteul Universității Cornell (mi-aș dori ca și USAMV București care are o secție performantă de pomicultură și plantații din toate minunățiile, inclusiv această specie, să-și actualizeze pagina de web)

kiwi1

kiwi boabe – Actinidia arguta (sursă foto)

kiwi3

kiwi plantat

Moșmon

Tot mâine urmează să-mi sosească o altă ciudățenie, un pui de moșmon, n-am văzut niciodată moșmoane, fructele se pot culege în noiembrie-decembrie și sunt descrise ca fiind dulci, moi și cu o aromă asemănătoare cu a fructelor tropicale. Mai multe despre moșmoane a scris Ierburi uitate, de unde am luat și fotografia de mai jos.

mosmon

Lacrima lui Iov

Ultimul experiment – din această listă, pentru că mai am și altele, de să nu transformăm grădinăritul într-o joacă și grădina într-o școală, dacă tot ne permitem – este o cereală asiatică pe care nu intenționez să o mâncăm, ci să o plantăm pentru frumuseșea semințelor sale care sunt dure, găurite natural, cu aspect marmorat și se folosește mai ales pentru confecționarea de bijuterii.

lacrima lui iov

Lacrima lui Iov

 

Mărțișorul

Posted on Updated on

Mărțișorul vine dintr-o vreme magică în care nu măsuram anotimpurile după calendar, în luni și zile, dar le simțeam prin toți porii, le miroseam și le gustam.
Mărțișorul deschidea primăvara, urmau grăbite și alte semne: mucenicii, ciorbica dulce cu nucă și scorțișoară, așa cum se face în sud, apoi înflorea caisul uriaș din fața curții într-o copertină de flori parfumate și totul se încheia cu Paștele, când bunica îmi cumpăra rochiță și pantofi noi.
Îmi amintesc și acum unul dintre primele mărțișoare primite, un înduioșător ghiocel din tablă vopsită, trimis de un văr care a crescut în familie. Aș evita să spun ieftin sau chinezărie, cuvinte care se vehiculează acum, mărțișorul era un semn de afecțiune.
Mai târziu, în primii ani de școală, la tradiția de o oferi un obiect mic, legat cu șnur alb și roșu s-au adăugat noi semnificații. Era bucuria de a merge împreună cu mama, să-mi aleg mărțișoare pentru colege, dar și un semn de prietenie, pentru că se ofereau și se primeau mărțișoare doar între prietene. Ni le înghesuiam pe toate pe pieptul uniformei, nu voiam să supărăm pe nimeni nepurtând mărțișorul primit, asta ar fi însemnat o ofensă gravă și un semn de respingere.
Purtam mărțișoarele aproape toată luna, treptat unele se mutau în grădină, le agățam de crengile pomilor, iar pe cel mai frumos îl dăruiam caisului de care era legat un leagăn de sfoară, pentru că-l știam bătrân și voiam să-l păstrez sănătos ca să-mi țină leagănul.
Mărțișorul n-a crescut deodată cu mine, l-am uitat o perioadă, și-a pierdut toate aceste semnificații, l-am redescoperit ca semn de dragoste în tinerețe, când îl primeam de la băiatul iubit, dar era altfel, un dar mai scump, îl recunoșteam doar după șnurul alb și roșu.
Cred că într-o primăvară am și uitat de el, probabil a fost în anul în care nici măcar n-am observat că au înflorit pomii. Dar n-a murit, mărțișorul doar a încheiat un ciclu și a revenit în familie. Aduce și mai multă bucurie, pentru că acum eu merg împreună cu copiii mei să își aleagă mărțișoare pentru colege. N-are cum să fie un obiect mic și ieftin care să stimuleze comerțul, e mai mult, se vede după bucuria cu care ei se pregătesc dinainte, își fac liste și știu exact ce și cui i se potrivește, după grija cu care își pun punguțele pline de culoare de cu seară, când își fac ghiozdanele.
I-am învățat din anii trecuți că mărțișoarele se mută apoi în livadă, e felul nostru de a transmite generației următoare o tradiție veche într-o lume care pare să se schimbe de la o zi la alta.

Țărăncile

Posted on Updated on

Bunica paternă era țărancă, purta basma legată sub bărbie și șorț negru brodat pe margini. Se așeza seara pe marginea prispei din pământ și chema rațele ”mani, mani”, iar eu stăteam lângă ea și o băteam la cap cu întrebări, dar era tăcută, sătulă de câți copii crescuse, frații mai mici, plus încă 7 ai ei. Cea mai mare din șapte copii, pe vremea ei prima născută nu era dată la școală, rămânea acasă să-și crească frații mai mici, iar eu insistam seară de seară să o învăț să citească, aducând argumente peste argumente, fără să dau înapoi în fața tăcerii ei.
Bunica maternă era tot țărancă, făcuse 4 clase. Era magiciană, turna făină și apă și apoi scotea o foaie atât de subțire încât vedeai prin ea și sucitorul n-o mai putea subția. Atunci o ridica pe pumni și o învârtea prin aer de o făcea cât un cearceaf. Cosea pe ”itamină” fețe de masă cu modele complicată, iar iarna punea războiul și făcea macate din lână și preșuri din ațe. Îmi amintesc războiul, ocupa toată odaia, îmi rămânea loc să mă strecor pe margine, pe lângă drugii de lemn lustruit, era neted ca lemnul de la jugul boilor. La ea, cel mai tare mă fascina că citea. Citea tot ce-i pica în mână, romane polițiste de Rodica Ojog Brașoveanu, romane românești, cărțile de povești mi le punea mie deoparte. Mai târziu, îmi făcea și recomandări, ea mi-a pus în mână Jar a lui Rebreanu și mi-a zis:
Citește-o, mamaie, că ai crescut, să vezi ce proaste sunt fetele, să nu fii și tu așa.
Mamaia de pe deal era o mătusă în curtea căreia am crescut, cumnata bunicii materne. Nu se aveau bine, între ele era o rivalitate care pornea de la foile de plăcintă și mergea până la citit.
Și ea tot țărancă, tot patru clase, era croitoreasă, inmuia în gură creionul chimic și nota cu litere chinuite măsurătorile. Și p-asta o dădea hărnicia afară din casă, toată ziua scutura, spăla, curăța, preșurile de ață din casa n-aveau fir de praf și gătea cu mare artă, dar fără să-și întreacă rivala. Mă lua pe mine pe post de juriu:
Vezi, fă, că am făcut dolangaci, e pe poliță. E bun?
Aham, mormăiam eu cu gura plină.
E mai bun al meu sau al mă-tii marii?
Alu mamaie e mai bun dar și alu mata e bun.
Se înnegura.
Mai citește, fă, mă-ta marea? Ce cărți a mai citit? mă întreba cu glas ușor amuzat și, fără să mai aștepte răspunsul meu, adăuga: Fi-i-ar citania a moartii, femeie bătrână stă cu cartea în brațe!
Și acum regret că eram brutal de sinceră, măcar o dată să-i fi spus că ea face cel mai bun dolangaci, deși cred că o distra răspunsul meu de copil, când am mai crescut nu m-a mai pus să jurizez dolangacii, plăcintele sau ostropelul.