Latest Event Updates

Violeta

Posted on

Spuneam că stăm în bloc cu alde Peiu, așa cum azi îi dau ca reper pe Corcodei. Alde Peiu săreau în ochi, între soți era un contrast puternic, ea, o țigancă tânără și trupeșă, el, mic și slab. Violeta stătea toată ziua pe fereastra dormitorului,sprijinindu-și pe pervaz sânii revărsați din capotul înflorat, fumând Snagov și țipând la cei patru copii. În contrapartidă, și ei se postau sub geam și o strigau la fiecare 5 minute:
Mami, Gelu mă bate!
Nu o mai bate, mă nenorocitule, că vin jos și te snopesc!
Mami, Lumi nu-mi dă din înghețata ei!
Dă-i, fă, fetei din înghețată până nu cobor la tine!
Și acum îmi sună în urechi strigătul care o consacrase pe Violeta, ieșea jumate pe geam și-și numea din toți rărunchii copiii, în ordinea descrescătoare a vârstei: GeluLumiOliChichi, la maaaasăăăă! iar ei o auzeau de pe oriunde eram băgați la joacă și fugeau în casă, fără târguială, Violeta nu ținea ciorba caldă ca să-i aștepte.
În zile călduroase ca asta ieșeam la scară și ne jucam elasticul. Lumi sărea fluturându-și codițele împletite, noi țineam elasticul, apoi Oli sărea, și ea avea codițe îngrijit împletite, aveau grijă cu rândul de Chichi, o mucoasă de 3-4 ani care se băga tot timpul în joc. Adică o plesneau cu rândul, iar ea le injura urât, era ciudat să auzi cuvinte atât de vulgare din gurița unui țăști-bâști. Învățase de la mă-sa care chiar se lăuda râzând copios că primul cuvânt spus de Chichi a fost numele popular al organului bărbătesc. Nu, nu o învățase mă-sa intenționat, copiii învață mai ușor prin imitație, Violeta injura la fiecare 5 vorbe, la început eram speriată și jenată, la țară, de unde veneam eu, oamenii vorbeau frumos, rar scoteau câte o injurătură și atunci era cu draci sau moarte. Acum mi se par mai acceptabile înjurăturile cu diverse perversiuni sexuale ale Violetei, decât vorbele lu’ mamaie „lua-te-ar moartea!” sau ”mânca-te-ar viermii”, e drept, direcționate mai mult spre animale decât spre oameni.
Am întrebat-o pe Lumi de ce o lasă mă-sa pe cea mică să vorbească atât de urât, iar de la ele nu se aud astfel de cuvinte. Fata mi-a spus mândră că și ea va vorbi așa, dar după ce face 14 ani, atunci o să aibă voie.. O asemenea drămuială a vulgarității în raport cu vârsta mi s-a părut invenție copilărească, i-am replicat că nu o cred.
Mamăăăăă! Mamăăăă! a strigat Lumi sub geam
Ce vrei, fă? Violeta apărea imediat ce o strigau copiii de parcă era o jucărie d-aia ascunsă într-o cutie.
Uite, Ana nu mă crede că o să ne lași, pe mine și pe Oli, să spunem cuvinte d-alea.
Ce cuvinte, fă?
Știi tu!
Pulă, fă?!
A-ha.
Să nu vă prind până la 14 ani că vă crăp capetele, ai înțeles.
Da, mamă, doar am întrebat.
Ai auzit? se întoarce Lumi spre mine, deși doar surd complet nu auzeai tignalul mă-sii
Fă, Lumino, scoate iar Violeta capul pe geam, să nu te aud cu p_la în gură, că altfel n-aveți voie până vă măritați, eu nu vreau curve la ușa mea, ai înțeles?!
Da, mamă! confirmă Lumi și se întoarce la jocul nostru de elastic, aruncându-mi priviri victorioase și reluând țopăiala de unde o întrerupsese.

10402461_906637699375195_4122207709710741625_n

Foto de Ilknur Can

Reguli

Posted on Updated on

juniorLa patru ani nu cred că-i plac cuiva regulile, probabil că adulții le respectă pentru că așa s-au obișnuit – uneori e trist că nici nu mai încearcă să vadă ce e dincolo de ele – sau se simt mai în siguranță mișcându-se între niște coordonate impuse. Dar copiii încă au nevoie să exploreze și chiar când regulile sunt pentru siguranța lor –  adesea tradus prin liniștirea spaimelor de care suferă părinții – vor încerca să le încalce sau măcar să împingă un pic limitele, să le forteze ca să vadă dacă sunt elastice.

Nu fac pe psihologul, am pornit de la cu totul altceva, de la regulile gramaticale. Greu de învățat, la patru ani nici nu par prea logice. Filip e în faza caraghioasă a conjugării verbelor, iar eu nu-l corectez niciodată – mi se pare suficient să-i vorbesc corect – îmi place să ascult cum ar suna verbele dacă ar avea și ele niște reguli stricte.

a merge; a sparge

când am mergut eu cu tine în parc;

am spărgut farfuria;

dar a înfige?

am înfigat lumânarea în prăjitură:

a pune; a spune

am punat mâncarea în frigider;

n-am spunat eu așa.

Găneasca

Posted on Updated on

gan

Oricât de mult aș scotoci prin memorie, nu găsesc să spun mare lucru despre Gănească, deși am mii de amintiri despre vecinii prin curțile cărora am copilărit. Dar la Găneasca nu, nu-i intram în curte, ceată mică și cotropitoare de obraznici scăpați de sub control, care-ți sare gardul după mingi azvârlite aiurea sau după fructe ochioase și pârguite, nu că ne-ar fi fost frică de ea, pe Găneasca nu o vedeam. Fusese și ea cândva, avusese bărbat, cred că Gănescu fusese puțar, așa-i zice la noi, găsea vâna de apă, se băga să sape la adâncime, muncă periculoasă, meserie grea care se prinde în timp, altfel n-apuci să îmbătrânești, te îngropi de viu.
Așa o știu pe Găneasca, o babă înfofolită în zdrențe murdare, trecând clătinat pe marginea trotuarului, dosind grăbit o sticla de ceva pe sub șorț. Lumea satului nu recunoaște alcoolismul ca boală, ”săracul,a damblagit” sau ”săracul, are cancer”, dar nu există ”săracul, bea de stinge”. Alcoolicii sunt priviți cu dispreț în care se amestecă un pic de milă, dar dacă viciul a picat pe o femeie, mila dispare complet.
Dar Găneasca nu era d-aia de dormea în sanțuri, nu urla și nu se bătea cu nimeni, ea bea în bătătura ei din care închiriase mai bine de jumate unei cârciumi. Ăia tot în băutură o plăteau, după ce le dăduse și restul de casă, cu clauză îi mai aduceau și ceva de mâncare, să nu-i râdă lumea. Se plângeau ei mai mult, că le cere bani, că a dat tot din casă pe băutură și mai are doar o ladă veche de făină acoperită cu trențe pe care doarme, ar vinde-o și p-aia și ar dormi pe jos dacă nu i-ar fi frică să n-o mănânce șobolanii.
Găneasca a dispărut complet din peisaj sau poate eu, adult tânăr, chiar am încetat să o mai observ. Până într-o zi, când nici n-am coborât bine din mașină, nici n-am ajuns la poartă și am aflat că unul își bătuse joc de Găneasca. Un terchea berchea, un țigan tânăr, băuse până-și băuse mințile și i se făcuse de coțăială. În miezul nopții, în loc să plece acasă, intrase la Găneasca, spărsese geamul și o violase acolo, pe vechea ladă de făină. Satul fierbea, Găneasca se dusese direct la Poliție și făcuse ce era de făcut, violatorul fugise, fusese prins doar tovarășul lui, dar ăla nu intrase peste babă, a fugit acasă de cum s-a spart geamul. Nevasta vinovatului venise în repetate rânduri la Găneasca, întâi să o roage să-i ierte bărbatul, să o implore să-și retragă plângerea că au doi copii mici. Venise apoi cu bani, se jurase că mai vinde un teren și-i mai aduce, doar să-l lase pe nemernic acasă, lângă ea și copii.
Găneasca n-a cedat, întâi i-a fost rușine de lume, apoi a început să iasă la poartă, bâțâind din cap și cu mâinile tremurânde primea ofranda de atenție a satului. Bunăvoința și mila cu care era privită îi făceau bine, dar după ce a intervenit și polițistul pentru violator, că e și el tânăr și a greșit, și Găneasca tot n-a cedat, satul s-a întors împotriva ei.
Hai, fa, că doar nu te-a omorât, ce te plângi așa! Și ți-o fi plăcut și ție că e băiat tânăr și n-ai mai avut parte de ani de zile.
Ia banii, femeie nebună, te alegi cu ceva, și faci și un bine, îl lași p-ăla acasă, lângă copii și nevastă, te vede Dumnezeu, că ești cu un picior în groapă.
Câteva zile a durat hula satului, Găneasca nici că a mai ieșit la poartă, s-a retras să bea în curtea ei, unde nu călca picior de omi și nu vedea pe nimeni.
Mă credeți sau nu, au trecut ani mulți de la întâmplarea asta și eu abia zilele trecute am observat că se ridică o casă nouă în curte la Găneasca. Nici măcar n-am întrebat cum și când a murit.

Foto de Antonio Palmerini

Cartea

Posted on Updated on

11898581_930129990359299_4415125936427209615_n - Copy

Ma duceam de cateva ori pe zi „pe deal”, o luam prin gradina, fugind pe poteca si sarind peste joardele de vita de vie, cu fustita fluturand si cu cainele dupa mine. Intram in curte prin spate, pe la atelierul unde tataie rindeluia, incleia, construia scaune, dulapuri, cosciuge, usi si ferestre, stand de vorba cu cate un vecin. Tataie era un intelept, oamenii veneau adesea sa-i ceara sfatul, asa a imbatranit si a murit, cu judecata limpede si curiozitatea vie.
Acolo l-am gasit intr-o zi pe domnul Tatu, stand pe un scaun si mancand dolangaci dintr-o farfurie pusa pe menghina. Era prea tarziu sa ma intorc, intrasem cu tam-tam, izbisem poarta, gonisem cainele si strigasem cat ma tinea gura, m-am rusinat brusc si abia de am ingaimat un buna ziua subtirel, rotind calcaiele a fuga. Ma speria profesorul de romana al celor mari, cu burta lui enorma si vocea baritonala. Venise zilele trecute in clasa si ne spusese ca daca am terminat tot alfabetul ne asteapta cat mai curand pe la biblioteca sa luam carti. Nici prin gand nu-mi trecea, era ca si cum as fi intrat in barlogul unui urias rau.
Domnul Tatu nu stia ce ganduri imi trec prin cap, dar mi-a oprit retragerea rusinata scotand din buzunar o bomboana. M-a chemat sa stau langa el, mi-a spus ca a fost profesorul mamei si m-a pus sa promit ca vin la biblioteca. Fortata si cu spaima din gat schimband gustul bomboanei, am spus tot ce simteam ca le-ar placea adultilor sa auda si, intorcandu-ma pe calcaie, dusa am fost.
Promisesem si mai ales imi era frica sa nu vina dupa mine in clasa, n-aveam de ales, m-am dus la biblioteca. In scurt timp, mi-am dat seama ca domnul Tatu era un urias bland, am devenit prieteni, ma duceam des la biblioteca, i se parea ca inapoiez cartile prea repede si imi punea intrebari sa vada daca intr-adevar le-am citit, apoi imi recomanda altele sau ma lasa sa intru printre rafturi si sa-mi caut eu, rasfoind, citind pe sarite, stand si cate o ora acolo. Tot el mi-a dat in clasa a III-a o carte mirosind a nou, cu coperta luxoasa si lucioasa, cartea copilariei mele, o citeam si o rasciteam, cand trecea termenul i-o inapoiam domnului Tatu, doar ca s-o mai imprumut inca o data.
Stii ceva, mi-a zis intr-o zi, tie iti place tare mult Cipi, asa-i? Uite, ia-o, sa fie a ta, sa ai grija de ea, dar in schimb trebuie sa vii cu mine la clasa a VIII-a si sa le povestesti elevilor mei despre Cipi.Vrei?
N-as fi vrut, normal ca nu, mi-era rusine, cum sa vin eu in fata unor copii asa de mari, dar tot domnul Tatu m-a luat de la ora si m-a dus la a VIII-a. Imi amintesc si acum, eu am povestit, iar ei au stat si chiar m-au ascultat, la inceput aveam vocea alba de emotie, dar am prins curaj si entuziasm povestind despre Cipi, piticul urias.
Ne-am mutat cand intram in a V_a, m-am dus la biblioteca noii scoli, dar bibliotecara era o acritura cu voce repezita, mi-a zis sa nu „clenfăn” guma in fata ei si nu m-am mai dus. Cu domnul Tatu m-am mai intalnit, ma intreba mereu ce mai citesc si s-a intristat cand a auzit ca sunt la Politehnica. „Pacat, mare pacat, mi-a spus, n-ai avut profesori buni, tu erai de Litere.”
Domnul Tatu nu mi-a fost niciodata profesor, dar m-a incurajat si m-a indrumat mai mult decat oricare dintre profesorii mei. As vrea sa-i fi spus asta acum 10 ani cand inca mai era in viata. Sa stie ca i-am cumparat fetitei mele „Cipi, acest pitic urias” si ca mi-au dat lacrimile rasfoind si mirosind cartea.
„Azi” este ziua internationala a cartii pentru copii. Sper ca toti copiii sa intalneasca un domn Tatu si sa aiba parte de carti minunate care sa le legene copilaria.

fotografie de Viktoria Sorochinski

o altă Eva

Posted on

La scurt timp după ce a intrat în clasa aia, noii colegi au făcut-o conștientă de aspectul de pui de căprioara jigărit, de ciuful neordonabil şi neascultător care-i atârna ba peste frunte, ba se ridica în vârful capului. În doar câteva zile, a ajuns din eleva foarte bună a școlii de unde venea, țărăncuța mutată în ultima bancă, dar și așa era mulțumită, în cea mai slabă clasă din școală, E-ul, măcar școala asta o acceptase, cealaltă, mai apropiată de casă, școala de cartier, o refuzase pe motiv că „noi nu primim copii de la țară.”
-Cum de la țară, tovarașe director, argumentase mama ei, e la doar 5 km de oraș și vă rog să vă uitați pe carnetul de note, e un copil foarte bun!”
Nu știu dacă fetița și-a zis atunci că orice șut în fund e un pas înainte, puiul de căprioara are și el dârzenia lui, cu mult curaj a incercat să dovedească la fiecare ora că nu e de ignorat, să raspundă întrebărilor profesorilor, dar nu și-a atras deloc simpatia noilor colegi, mai ales a fetelor, că doar asta-și dorea, să fie parte din acel sisterhood, din grupul pe care-l vedea șușotind secrete mici și jucând elasticul în pauze.
Asta a fost tot, o lungă perioadă de timp i-au ajuns cărțile lui Karl May, Coliba unchiului Tom și tot ce mai citește un copil de 10 ani. Ah, da, și o colegă cu voce subțirică, cu ochii luminându-i fața delicată, în formă de inimă. Doar ea venea la ultima bancă si o mai întreba de vorbă, cântând cuvintele cu un accent ușor ciudat.
–––
-Și ți-ai făcut și tu vreo prietenă?
-Nu, încă nu.
-Nici una? Chiar nu te-ai împrietenit cu nici o fetiță?
-Ba da, poate.
-Cum o cheamă?
-Eva.
-Eva?! Ce nume frumos are. Eva și mai cum?
-Kalman Eva Erika.
Un an mai târziu, intrase în grupul dorit, juca elasticul în pauze și șușotea cu fetele, iar Eva plecase din clasă și din oras, se mutase cu părinții undeva prin Ardeal.
Am uitat figurile și numele multor colegi, și-l uitasem si pe al ei. Pe vremea când îmi doream o fetiță, m-am gândit la ce nume o să-i dăm. Și l-am ales cu trei ani înainte ca fetița mea să se anunțe. Doar când l-am vazut scris pe certificatul de naștere, mi-am amintit că mai cunoscusem cândva, cu 20 de ani în urmă, o Eva

Cei trei veseli năpârstoci

Posted on Updated on

Fugeam țopăit, sarind cate o dala de trotuar si alergand cu degetele pe ulucile de lemn ale gardurilor, motiv pentru care mai in fiecare zi mi se scoteau aschii de sub piele cu un ac, procedura care ma inspaimanta teribil, dar de uluci nu ma lasam. Am ajuns la casa in care era magazinul satesc, cred ca ii zicea chiar asa „magazin satesc”, cu fatada scorojita si trei trepte tocite la intrare. Era cumva in preajma gradinitei, aici se si termina lumea explorata si permisa, mai incolo rar de tot ajunsesem singură.  Inauntru erau cativa oameni, dar am stat mult, altii tot intrau si adultii aveau acest obicei urat, care le-a ramas si in zilele noastre, de a se baga in fata copilului, ca si cum as fi fost invizibila.
Dar eu am stat cuminte si am rasfoit o carte de pe tejghea, si nu m-as mai fi lasat dusa, noroc cu vanzatoarea care m-a intrebat cam aspru „ce vrei, fetito?”
Am uitat de carligele de lemn dupa care plecasem, nici nu m-as fi despartit de cartea aia, am dat 10.50 lei si toata ziua am citit printre hohote de ras.
Prima carte pe care mi-am cumparat-o singura si sfarsitul cartilor cu povesti. 10 ani, 10 lei,tanti Ralita si cei trei veseli naparstoci.

cartesursă foto

Când jalea-i mare

Posted on

Copiii mei busesc brusc in plans. Chiar asa, te intorci cu spatele o secunda si apoi ii vezi plangand.
De ce plangi, Eva?
Filip mi-a dat una in dinti.
A vrut? Te doare?
N-a vrut, nu ma doare.
Păi, si de ce plangi?
Putea sa mi-i scoata si p-aia pe care-i mai am. Si asa mai am putini.
Sau:
Ce-ai patit, Filip? (Filip plange cu lacrimi rotunde si-mi intinde farfuria). Nu-ti place farfuria? Vrei alta?
Nu, pisica mi-a furat felia de pizza.
Iti dau alta. Tu unde erai, de-ti fura pisica din mana? N-auzi ca-ti dau alta, acum de ce mai plangi?
Vreau sa bati pisica.

pisici