Latest Event Updates

Tabăra de muncă

Posted on

Nici măcar un cotei scăpat din lanț direct în uliță nu s-ar fi simțit mai liber și mai fericit decât eram eu. Se terminase, nu doar stresul primului examen, se terminase cu învățătura pe un an întreg. Venisem doar să mă mai admir o dată pe lista cu admiși de la afișier.
”Elevii liceului vor merge în tabără de muncă organizată în luna august. Cazarea în barăci și masa sunt asigurate. Inclusiv clasele a IX-a. Înscrierile se fac la tovarășul director Dincă Ion. Tabăra este obligatorie, neprezentarea duce la exmatriculare”.
Literele astea bătute mărunt la mașina de scris îmi curgeau ca un junghi prin torace, uram din tot sufletul practica agricolă, iar acum mă întrebam ce o fi aia tabără de muncă. Am plecat acasă fără aerul fericit cu care venisem, arătam mai degrabă a cățel bătut.
Mult m-am mai frământat, dar am hotărât să nu spun nimic nimănui, până la urmă afișul nu era acolo cu o zi înainte, puteam să mă prefac că nu l-am văzut. Ai mei m-ar fi trimis în tabără de muncă, i-ar fi speriat perspectiva exmatriculării din cel mai bun liceu din oraș.
Vacanța a curs, iar eu am mai uitat, literele se mai întorceau din când în când să mă mai bântuie, oferindu-mi scenarii negre care începeau cu ”dar dacă…” sau ”totuși….”.
Prima zi de liceu, colegi necunoscuți, o sală în trepte care se numea pompos ”amfiteatru de chimie”. În clasă a intrat un om mic și chel, cu două pămătufuri de păr ridicate ridicol deasupra urechilor. Când a spus că este directorul Dincă am crezut că leșin și abia mai respiram când ne-a cerut să ne ridicăm în picioare și să ne spunem numele și școala de unde venim. Clar, a venit să mă dea afară din liceu pentru că n-am fost în tabără. Îmi doream să mă fi dus, să fi cules singură o tonă de roșii, un câmp întreg, aș fi umplut singură remorcă după remorcă, ce dacă ai mei avusesră în perioada aia bilete prin sindicat la Venus? Poate mai luau ei bilete și în alt an, peste vreo doi sau trei ani, fir-ar a naibii de mare, de plajă, aș fi dorit să sece și să nu-l fi cunoscut niciodată pe băiatul cu ochii albaștri care stătea la același etaj în hotel și cu care schimbasem priviri pline de înțelesuri sfioase tot sejurul.
Fata din prima bancă sare în picioare, își strigă numele, satul de unde este și adaugă ”am fost în tabăra de muncă”.
Urmez. Mă ridic tulbure în picioare și-mi miorlăi numele și școala.
Cum te cheamă, fetițo?
Năstase Ana, școala nr 6, repet la fel de palid, așteptând pierdută să mă întrebe de tabără.
Și ia zi, de ce vorbești așa încet? N-ai mâncat? Te-am speriat eu cu ceva?
…..
Zi? insistă omulețul cu voce puternică.
(trebuie, trebuie neapărat să spun ceva)
Știți, și mama a făcut liceul tot aici, la Maiorescu.

12670171_1113716875335164_2628634860361423883_n
Foto cu titlul: ”Munca patriotica (obligatorie) – eleve de liceu la recoltat de piersici la I.A.S. Sadova, judetul Dolj – 1983” sursa

Grădina ca școală și experiment

Posted on Updated on

Grădina nu este doar un loc de unde culegem legume proaspete – anul acesta avem speranțe și la fructe – ci este și loc de joacă și chiar o școală pentru mine și pentru copii. Învățăm și experimentăm, eu plantez anumite plante din curiozitate, (așa cum s-a întâmplat anul trecut cu tutunul), iar pe copii sper să-i apropii de natură și să-i învăț botanică într-un mod plăcut.

Tutunul este o plantă cu tradiție uitată în zona aceasta, bunicul meu planta tutun pentru uz propriu, iar eu am fost curioasă să știu cum arată. M-am îndrăgostit, este o plantă superbă, cu aspect luxuriant, o pălărie imensă de flori și stă mult timp înflorită. E drept că din câteva plante m-am trezit cu două sacoșe de frunze uscate, cărora nu le prea găsesc utilizare, o parte le-am pus printre haine ca să înlocuiesc nesuferita naftalina, o altă parte le voi folosi pentru a face ceaiuri ca să stropesc culturile invadate de insecte, dar încă rămân o grămadă.

12094954_434847196700897_7038625014745912121_o
floarea de tutun

Pentru că este așa o frumusețe, tutunul va rămâne ca plantă ornamentală în grădină. Pentru anul acesta am deja alte planuri.

Bumbacul. Eva a fost fascinată să afle că vata, din care a făcut ea un om de zăpadă la ora de arte, crește aproape ca atare pe o plantă. Anul acesta vom avea la școala de botanică din grădina personală câteva plante de bumbac. Eu am mai văzut bumbac, chiar câmpuri întregi, prin anii 80 oamenii care locuiau la țară și munceau la oraș erau oarecum forțați să lucreze parcele de pământ gata însămânțate. Ai mei numeau asta ”global” și într-un an au avut global la bumbac. Am mers să-i ajut la recoltat, am amintirea plăcută a unui câmp minunat de pufos sub un cer albastru, alături de cea neplăcută a unor capsule îndrăcit de zgârietoare care mi-au lăsat mâinile pline de sânge. După atâția ani mi-a trecut totuși ciuda pe bumbac și abia aștept să-l studiem la fața locului.

curiozitati2

Tomatillo. Bună crudă și coaptă, versatilă pentru că din ea se prepară sosuri și gemuri, cu cerințe asemănătoare roșiilor, chiar nu văd de ce nu ar fi un succes. Dacă vizigoții vor fi încântați și de gust, desigur, iar de nu, rămâne ca experiență în plus.

tomatillo

Rosella. Este experimentul la care țin cel mai mult și chiar aș vrea să fie un succes, aș vrea să am fructe ajunse la maturitate, dar are și cele mai mici șanse de reușită. Rosella este hibiscusul de ceai, adică partea aia delicioasă din ceaiurile scumpe, iar mie-mi plac la nebunie ceaiurile de calitate. Totuși, dacă nu ajunge la maturitate, măcar va ajunge să facă flori tare frumușele.

curiozitati 1

Surse fotografii
bumbac
rosella
tomatillo
Cam atât despre școala din grădină, ar mai fi condurașii, doar că nu am încă semințe.

Csipike

Posted on

Am desenat un tricou cu Cipi pentru Eva, așa cum l-aș fi desenat pentru mine, cu un zâmbet întors în urmă cu 30 de ani, amintindu-mi cât îmi plăcea imaginea aceasta cu Cipi și Scânteioara.

csipike2

 

csipike1

Cum mi-am petrecut ultima mineriadă

Posted on Updated on

Livingul era enorm, cu semineu, mobilă din lemn masiv, tavan cu grinzi din lemn, o canapea confortabilă pusă în fața unei ferestre mari prin care se vedeau fulgi de zăpadă leneși. Era dimineață, foarte dimineață, mă trezisem mai devreme ca să prind știrile, nebunii nu mă lăsau deloc să mă uit la televizor, cică venisem acolo să ne distrăm. Ne și distram, nu zic, colindam toată ziulica, iar seara ne retrăgeam la vila asta frumoasă și ne dădeam pe pârtia din curte folosind tăvile din bucătărie pe post de săniuțe. Ultima vilă din Cumpătu,  alunecai pe pârtie de te plictiseai, atât era curtea de mare,mărginită de brazi parfumați.

Să repetăm, dimineață, decor de nu văzusem în viața mea, era prima dată când stăteam într-o vilă de protocol, pufuleți de zăpadă afară, iar eu, fericită că toată lumea doarme, dau drumul la televizor. Minerii, vin minerii, minerii se luptă cu forțele de ordine, minerii au pornit spre București, sunt la Costești. Mă uit fascinată și speriată, nu-mi vine să cred că la atâția ani distanță se întâmplă din nou. Dau mai tare, poate s-o trezi M să împart nebunia asta cu el, dar vreau să și maschez gemetele care vin de la etaj, prietenii noștri descoperiseră cu mult înaintea Mihaelei Rădulescu virtuțile terapeutice ale orgasmului matinal.

Gemetele se transformă în strigăte, mă duc la bucătărie să spăl vasele, pe la 9 venea menajera și ne era jenă să strângă în urma noastră. așa că făceam lună, iar femeia doar schimba prosoapele și halatele la baie. Spăl, mătur, dosesc în debara tăvile zgâriate și mă întorc la televizor. Strigătele de la etaj se stinseseră, dar minerii erau tot la televizor, pe scări coboară prietena mea.
Băi, vino repede să vezi ce se întâmplă! Vin minerii iarăși la București!
Mă privește cu zâmbet larg ițit printre obrajii cam rumeni.
Fată, tu ești cam nebună! Ce-ți pasă? Lasă-i să vină, dacă vin noi mai rămânem aici, stăm cât vrem, nu ne dă nimeni afară.

11921862_934722119900086_4627516907187732219_n
Fotografie de Ralph Gibson www.ralphgibson.com

Jeleul (II)

Posted on Updated on

Se adună gutuile japoneze căzute, știți gutuile japoneze, sunt fructele acelea extrem de acre și terbil de aromate, pe care mai toți oamenii le consideră otrăvitoare și le lasă să se irosească. Cred că gutuii ăștia japonezi se bucură de două ori: o dată primăvara devreme când izbucnesc în flori roșii, a doua oară, toamna târziu, când mă văd pe mine că le adun fructele.

Gutuițele se pun pe balcon, timp în care cântăresc între a le face lichior – dar de ce lichior? cine să-l bea? doar așa, să fie în casa? fugi de aici! – și a le face jeleu – nu e cam mult de muncă? crezi tu că vor mânca ăștia mici? i-ai văzut să se omoare după dulcețurile sau gemurile făcute de tine?.

Când s-a luat hotărârea, se taie sferturi și se pun la fiert o oră și mai bine cu apă cât să le acopere. După ce s-au fiert de s-au terciut, se lasă la răcit și se scurg prin tifon. Se scurg tihnit, cam o noapte, iar zeama rezultată se pune iarăși la fiert. La o cană de zeamă acră și aromată, o cană de zahăr. Jeleul se leagă foarte repede pentru că fructele au multă pectină.

Pe o folie alimentară se pune o cantitate generoasă de nucă de cocos rasă, apoi se întinde ciocolată de casă vag călduță și apoi jeleu. Bun ar fi fost niște miez de nucă în mijloc, dar lenea e mare câteodată. Se rulează în folie, se ține la rece cât de cât și apoi se taie.

Aparatul n-a mai imortalizat și acest moment al jeleurilor care plutesc între acrișor, dulce și amărui de ciocolată , pentru că aparatul e mai leneș decât pofticioșii.

Jeleul I a fost de flori

jeleu

Cea mai frumoasă zi din lumea mea

Posted on Updated on

Am renunțat de ceva timp la cumpărat jucării deși ei încă și le doresc pentru că le văd la televizor sau în magazine. Banii se duceau repede și viața jucăriilor era cu atât mai scurtă cu cât erau mai scumpe.  Nu chiar de tot, încă mai primesc câte o jucărie în cadouri, dar am ales ceva cu viață mult mai lungă. Amintirile țin mai mult, unele sunt pe viață, și chiar dacă clipele plăcute se încețoșează cu timpul, poate nu se șterg de tot, rămân căldură și iubire zidite adânc în copilărie.  Și ce repede trece, Eva a ajuns aproape la jumătate.

Tortul rămâne, făcut în casă ca să fie cu adevărat gustos, cu dorința expresă de a fi și frumos. Eva construiește în minte torturi fantastice cu pisici vedete de prin desene, iar eu, în urma unei bătălii care durează ore întregi pe câmpul de luptă din bucătărie, ies învinsă cu aceeași pisică care poate fi luată drept urs sau iepure. Ea oftează și începe să îndrepte mustățile din cocos, mai umbrește ochii, mai rade ciocolată ca să pară că pisica are blană. Apoi n-avem voie să cântăm pentru că ”mulți ani trăiască” o face să izbucnească în plâns dacă îi este adresat ei sau cuiva drag, dar se suflă repetat în lumânare. Asta pentru că ziua ei este și ziua lui de nume, iar în contrapartidă a trebuit ca de ziua lui să-i inventăm și ei o zi de nume. Frații împart totul și tortul.

zi eva2

Urmează ceva ce și-au dorit de mai mult timp dar ba n-au fost bani, ba aglomerația era prea mare. Tiroliana și glowul de la adrenalină, amândoi cu fețele strălucitoare, fugind ca să mai traverseze lacul o dată și încă o dată, suspendați pe o coardă și strigând de bucurie, strângând în inima mamei îngrijorare dar și fericire. ”E cea mai frumoasă zi din lumea mea”, striga Filip spre deliciul privitorilor care nu știau că nu este deloc o greșeală, ei au lumea lor pe care noi o vrem plină numai cu zile frumoase

zi eva3

zi eva4

Și din nou am primit o lecție de la fiica mea, cea pe care eu o văd încă în rotunjmi și zâmbete de bebeluș, atunci când am găsit-o pe un traseu greu, cam la nivelul etajului 2.
”De ce, mami, te-ai suit tocmai acolo? Nu ți-a fost frică?
Ba da, tocmai d-aia m-am dus pe traseul ăla.”
zi eva1

Libertate cu cheia la gât

Posted on Updated on

Vii cu noi? Mergem la vamă să facem cu mâna la mașini.
Haide, mă! Tu nu vii niciodată! Gelu a fost ieri cu Florin și au venit cu gume! Turbo! Le-au aruncat unii din tren.
Nu-mi plăcea să merg la vamă, nu mă dusesem niciodată cu ei, pe de o parte am fost mereu mai leneșă, chiar dacă vama era la doi pași, preferam să stau acasă și să citesc, decât să iau tot praful de pe Tineretului în picioare. Pe de altă parte, eram timidă și nu mă vedeam stând la marginea șoselei și făcând cu mâna în speranța că străinii ne vor arunca un pumn de bomboane. Dar adevăratul motiv era că nu credeam în șansele de succes ale unei asemenea aventuri, nu vedeam de ce cineva ar arunca cu bomboane d-alea delicioase, străine sau cu gume scumpe de 5 lei bucata. Apoi Tineretului era plin de copii, grupul nostru ”de la bloc”, deși unul mare, era doar unul între multe altele.
Dar ei se duceau, nu știu cum miroseau când era mai aglomerat la vamă, înjghebau un grup vesel din copiii ai căror părinți nu erau acasă și plecau să hălăduiască printre blocuri, de-a lungul căii ferate, până la intrarea în vamă. Români și țigani de-a valma, murdari de atâta jucat în praf, cu cheile legate la gât cu sfori.Dacă n-o purtai la gât, riscai să o pierzi, Florin și-a pierdut cheia într-o zi. Stătea la 1, mă-sa trecea mereu printre băncile de la intrare fără să salute, ta-su zicea un bună ziua răgușit și își urca clătinat bicicleta până la etaj.
Uite-l fă și pe pulă asta! Iar e mort, să vezi circ ce avem în seara asta, comentau femeile de la scară.
Câteva minute mai târziu se auzeau țipetele lui răgușite și urletele ei înfundate, Florin rămânea afară, mulțumit că scăpase de data asta.
Nu-mi plăcea de el, deși mai mic decât mine era un copil de care trebuia să te ferești, cu accese bruște de violență, un bătăuș, dar atunci, când cu cheia, l-am ajutat și eu să o caute.Când s-a înserat de tot, ne-am dus în casă și ne-am întors cu lumânări, lanterne, sau doar șomoioage de Scânteia și chibrituri. Eram ca niște licurici în întuneric, pe terenul din curtea școlii, luminându-l centimentru cu centimetru. Cu fiecare băț ars de chibrit și cu fiecare secundă care se ducea spre noapte, Florin se gândea cum să scape mai ieftin.
Înfrânți, ne-am întors toți la scară, curentul se luase, ne-am așezat în beznă și am așteptat.
O lanternă ni s-a aprins în față și Florin s-a ridicat.
Tăticule, să nu mă bați! Am pierdut cheia.
Câte? a întrebat vocea răgușită
20 cu furtunul de la mașina de la spălat, a spus Florin, ținând grăbit pasul în urma tatălui său.
Noi am tăcut în întuneric și când țipetele au început să se audă, urmând ritmic loviturile de furtun, am urcat fiecare în apartamentele noastre. Uneori își alegea furtunul, alteori bățul sau cureaua cu cataramă lucioasă de la pantalonii tatălui, aici Florin hotăra, era singura libertate pe care o avea.

Fotografie de Shirren Lim

11907193_934313613274270_1951128918453681417_n