Cum sa faci o lava lamp

Lava lamp este un experiment spectaculos si colorat pentru copii. Fascineaza de la varste mici, cu ajutorul parintelui, copilul poate amesteca cateva ingrediente casnice si inofensive, bucurandu-se doar de spectacol. La varste mai mari ii puteti oferi explicatii privitoare la densitatea lichidelor sau reactia chimica prin care se formeaza dioxidul de carbon din bula colorata.

Aveti nevoie de:

un pet transparent, de preferat de 0.5 l sau mai mic, astfel incat copilul sa-l poata manevra cu usurinta

apa,

ulei,

colorant alimentar lichid (mai putin galben care-i asemanator cu uleiul si nu se poate observa prea bine),

o tableta efervescenta  (vitamine, calciu, aspirina).

exp4

Puneti intai uleiul, cam 2/3 – 3/4 din sticla, si apoi turnati apa pentru a lasa copilul sa observe ca uleiul se ridica la suprafata si se separa de apa, datorita densitatii mai mici pe care o are.

exp3

Cu o seringa (fara ac) picurati colorant alimentar in sticla. Colorantul va cadea in picaturi prin stratul de ulei si se va amesteca cu apa, care se va colora.

exp1

Puneti in sticla 1/3 din pastila efervescenta. “Miracolul” e pe cale sa se intample, tableta ajunsa in apa elibereaza bule de dioxid de carbon care se ridica la suprafata trangand si ceva apa colorata dupa ele. Odata de dioxidul de carbon este eliberat, picaturile de apa cad inapoi, prin stratul de ulei, rezultand un dans colorat de bule. Cand tableta se termina puteti adauga inca o bucatica.

exp2Surse foto: Atelierul lui Pixie

Hoinari prin anotimpuri

Prin toamna-iarna, am demarat operatiunea “gradinita”, pornita ca un succes, terminata in coada de peste, adica delfinului i s-a pus pata intr-o zi, dupa vreo luna de gradinita, ca el nu mai vrea la gradi. Am apucat insa, in luna aia, sa duc la bun sfarsit o idee care mi-a venit pe drumul de intoarcere acasa, dupa ce-l lasasem pe Filip acolo si ma cam intristasem ca nu erau jucarii sau carti. Initial m-am gandit sa duc eu cateva, dar prea multe n-as fi avut de unde. Am inceput sa scriu mailuri catre editurile de carti pentru copii, si paralel cu asta, prietenele de pe Facebook au inceput sa-mi trimita carti. Raspunsul a fost mult peste asteptarile mele, de unde credeam ca voi strange in jur de 10 carti pe care copiii sa le rasfoiasca, sa le citeasca si sa le indrageasca, au fost carti suficiente pentru doua grupe de copii, jocuri si jucarii, ba chiar si un brad, toate duse la gradinita inaintea zilei de Mos Nicolae.

Un Mos Nicolae cu daruri frumoase a fost Editura Casa cu seria “Bobita si Buburuza“, personaje indragite de copii si stiute de la desene animate, si seria “Hoinari prin anotimpuri”.

hoinari prin anotimpuri

“Hoinari prin anotimpuri” cuprinde 4 carti cartonate, cate una pentru fiecare anotimp, in format mare, in conditii grafice exceptionale, plina de desene amanuntite, un fel de carti de lux pentru copii, asa cum a zis o prietena sunt “top of the top” in cartea pentru copii, au fost “cartea anului 2006″ in Germania si un succes editorial multi ani la rand.
Trebuie sa le ai in fata ca sa realizezi ca sunt fantastice, pot tine ocupat un copil de 2 ani – aici nu e de trecut cu vederea ca paginile cartonate sunt indesctructibile, colturile sunt rotunjite – dar si un adult se poate lasa prins la fel de bine in nenumaratele povesti din fiecare carte. “Nenumarat” nu este doar un cuvant mare, cartile nu au povesti scrise in cuvinte ci in imagini, e ilustrata viata unui mic orasel de-a lungul unui an intreg. Sunt zeci de personaje care pot fi urmarite de la o pagina la alta, azi putem sa spunem povestea papagalului Riri, maine pe cea a calugaritei, poimaine pe a fermierului, toate interactioneaza intre ele si povestea se poate urmari de la o pagina la alta.

hoinari prin anotimpuri

Este acolo un intreg univers cald si familiar, care te inconjoara cu dragoste si te face sa vrei sa-l cunosti, o comunitate de mic oras cu targuri, baluri si expozitii, fermieri, postasi, vanzatoare si invatatoare.
“Hoinari prin anotimpuri” te face sa te joci pana saturi copilul, uiti sa strecori priviri catre ceas, si te prinde in universul ei colorat. Este foarte versatila, poate fi cartea pe care o iei in masina, la drum lung, poate fi cartea-jucarie sau cartea dupa care copilul invata prin joc despre plante, animale, ocupatii, anotimpuri, case – oh, casele sunt pe sectiune si se vede cum e aranjata fiecare in interior, Eva a fost absorbita de asta – muzica, toleranta (in imagini apar persoane de alta religie, calugarite, persoane cu handicap), activitati pentru petrecerea timpului liber.
Noi ne-am jucat cam asa:

“hai sa vedem ce fel de animalute sunt astea”/”hai sa vedem ce plante stii de aici” – joc pentru Filip, dezvoltarea cunostintelor despre natura;
“sa vedem cu ce se ocupa oamenii, care crezi ca sunt meseriile lor” – joc pentru Eva, dezvoltarea cunostintelor despre societate;
“cu ce merg oamenii, hai sa numaram toate vehiculele” – joc pentru Filip, despre mijloacele de transport si nu-s putine, numai in cartea despre toamna avem asa:masini de mai multe tipuri, trotineta, bicicleta, magar (!), nava spatiala, motocicleta;
hoinari prin anotimpuri

Se pot inventa multe, cartea nu-l limiteaza deloc pe cititorul ei, fie ca e mai mare sau mai mic, il plimba agale pe strazi, il face sa arunce o privire in casele oamenilor, sa admire cerul pe care zboara berzele, sa rada de cotofana care-i fura cascavalul unui domn, sa se distreze, sa se mire si sa se induioseze.

Colaborarea mea cu editura Casa se incheie aici, le multumesc ca au daruit carti atat de frumoase copiilor de la gradinita Vama din Giurgiu, oferta de carte de la ei este atragatoare, au carti destinate hobby-urilor (margelit, bijuterii, prepararea sapunurilor, quilling etc), carti despre gradinarit, adica exact cu ce ma lupt eu acum (pomicultura, legumicultura, floricultura etc), initierea in fotografie si multe altele din sfera casnica dar si carti despre arta si psihologie, iar in acest moment au si reduceri.

Surse foto:

http://www.rotraut-susanne-berner.de – site-ul autoarei seriei “Hoinari prin anotimpuri”

Si o fotografie cu copiii de la grupa mica stransi in jurul catorva carti, intr-o dimineata de iarna in care ploua crunt iar eu aveam o sacosa plina de carti intr-o mana, un copil topaitor prin lacuri in cealalta mana, dar inima usoara de bucurie.

hoinari

Jeleul

Porniti pe un vant aspru, intr-o zi cu soare capricios itindu-se a primavara si  incruntandu-se a iarna, am ajuns in curtea parasita a casei strabunilor. Cat timp co-autorul a infiat niste pui de alun, mar si iasomie, eu si copiii am adunat toporasi. Primavara de primavara, an de an, adunam cate un buchetel de toporasi pentru ca sunt frumosi, miros fantastic si mie imi amintesc de copilarie. Anul asta avem insa planuri comestibile pentru toporasii nostri. Am aflat dintr-o carte ca toporasii se pot transforma in delicioase jeleuri, siropuri, dulceturi si, cu ajutorul cui se afla in spatele acestui blog minunat, am facut rost de o copie a retetei publicata intr-o carte de bucate de secol XIX.

gelatina de toporasi3

In mare am urmat reteta, in loc de alămâie am pus zeama de la o limeta, cleiul de moron a fost inlocuit cu gelatina, iar masuratoarea cu dramul am luat-o din ochi.

gelatina de toporasi
Dintr-o gramajoara de toporasi ne-a iesit un borcan de 400g cu jeleu fin, miros delicat si culoare foarte frumoasa, basca o tavita cu inimi roz-mov din gheata.

gelatina de toporasi1gelatina de toporasi2

I-as spune Jeleu Mariuca pentru ca-mi aminteste de cineva de demult tare, de primaveri uitate cand vantul caldut mirosea a toporasi, iar palmele mici erau ciugulite de pui abia iesiti din gaoacele lor.

Mamaia de pe deal – asa-i ziceam noi ulitei aleia, deal, pentru ca avea o panta usoara numai buna pentru sanius iarna – era prietena cu o babuta care statea chiar in capatul ulitei. Babuta traia singura intr-o casa de chirpici, doua camarute alunecate pe o rână si avea cea mai frumoasa curte din lume. N-avea tobogane, casute din plastic, jucarii, nu era nici macar un leagan atarnat de copac. Nu-mi amintesc sa fi scos bomboane din buzunarul sortului, nici sa se fi jucat vreodata cu noi. In pragul primaverii impingeam poarta din lemn putregait si intram in curte, amintirea mea o revede ca pe un covor de iarba inflorita. Mirosea atat de frumos, era liniste, cald in primele raze de soare si eu adunam toporasi. Curtea ei era plina de toporasi si nu se supara daca-i culegeai. Te invita chiar, puteam sa alerg si sa cotrobai in voie, iesea apoi aplecata mult de spate si-mi spunea sa vin pana la ea dupa ce termin cu micsunelele, asa le zice la noi acestor flori delicate si parfumate. O data mi-a aratat o caciula taraneasca din blana de miel, rupta si roasa. In caciula erau doi pui gâgâlicioși abia iesiti din ou, mi-a pus niste malai in mana si am stat acolo, in soare, asteptand ca puii sa termine de lovit cu ciocurile in palma mea. Am ramas cumva cu impresia ca am salvat puii de la moartea prin infometare si ca babuta pune ouale la clocit in caciula.
A trecut atat de mult timp de cand babuta s-a mutat in cimitirul de peste drum de casuta darapanata, nici numele ei nu mi-l mai amintesc, dar unii oameni, oricat de putin ar sta in viata ta, lasa urme de neuitat pentru ca au reusit din nimic sa-ti ofere atat de mult. 

NB sursa reteta: “200 de retete cercate de bucate, prajituri si alte trebi gospodaresti” de Mihail kogalniceanu si Costache Negruzzi

Ca niste prizonieri

Zilele se scurg la fel, egale cu ele insele. Scoala, acasa, masa, somn, teme, un pic pe afara. Nou e doar capitolul din “Cipi, acest pitic urias” pe care-l citim, sau planurile lor de casa noua. Ce va fi in camerele lor, ce culoare sa fie peretii, cum va fi covorul de flori din gradina, din ce fructe vor face salata la vara. Sa avem de toate, mami! exclama ea, si eu aprob si incerc sa duc la indeplinire, fericita ca “de toate” inca inseamna un pumn de zmeura pentru ea si un buchet de flori “mof” pentru el. Inca atat de mic incat nu stie ca baietilor n-ar trebui sa le placa movul pentru ca nu e deloc o culoare barbateasca. Cand se supara pe mine ma ameninta ca nu ma va primi in camera lui in care vor intra doar Beca si Hamu’, o broscuta testoasa si un catel de plus, prietenii lui care-l asculta atunci cand nimeni nu-l mai intelege. Daca il ascult si-i dau ce cere, “pâne pe cotoiace si bomboio”, ma re-primeste in camera lui, fie numai ca sa fac curat, asa il ameninta sora-sa, daca n-o primesti pe mama, cine o sa-ti faca tie curat? Nimeni, sâc-sâc!

Asteptam primavara cu libertatea pe care doar ea ne-o poate aduce. Mai putine haine de imbracat, rabdarea lui inca se termina repede cand e vorba de impachetat in pulovere si pantaloni grosi, locuri noi si uscate de colindat. Mai apare chiar si acum ceva nou, prima data cand am adunat oua din cuibarul cald, prima data cand am mangaiat niste iezi, prima plimbare cu barca printre bucati subtiri de gheata.

gostinu2

gostinu3gostinu1

Ce face un pitbull cu un jujub

Stateam candva intr-un parc la Aviatorilor si ma uitam cum un pitbull sarea la o creanga imposibil de atins. A facut asta timp de o jumatate de ora, incapatanarea cu care vana creanga a sapat o groapa mica in jurul labelor patrupedului. In anumite privinte am incapatanarea acelui pitbull, cum ar fi inmultirea jujubului care creste langa curtea tatalui meu. Am cerut un pui, vecinul m-a refuzat. Am plantat din cuttings (marcote?) recoltate in august cand rata de succes este foarte mica si am obtinut o planta care a murit ulterior. Anul urmator am incercat cu seminte si iarasi cu cuttings in primavara. Nimic.

jujub4

Nu m-am lasat, cum a venit toamna le-am spus copiilor sa nu mai scuipe samburii, sa mi-i dea mie. Aveam mereu samburi umezi de jujube in buzunar, Eva chiar mi-i aducea si p-aia de la fructele care fusesera in pachetelul ei de scoala. Am decis ca nu perseverenta imi lipseste, ci cunostintele, asa ca m-am pus temeinic pe cautat date si am reusit in final sa am 7 plantute de jujub obtinute din samburi. Intr-adevar e o “mecheie” la mijloc, asa cum zice Filip.
Se aleg samburii cei mai rotunzi, mai plini si se sparg cu cheia franceza, pe latura lunga a samburelui, apasand gradat ca sa nu se distruga miezul. Miezul se pune la germinat intr-o cutie, pe un servetel de hartie umezit bine cu apa, se acopera cu alt servetel umezit, apoi cu un capac transparent si se plaseaza intr-un loc cald.

jujub5

Dupa cateva zile avem plantule, nu toate semintele germineaza, rata de germinare e in jur de 50%, nu stiu de ce, probabil pentru ca n-au fost stratificate.

jujub6

Le-am plantat in niste cutii inalte si le-am invelit cu o folie transparenta. Aici intervine greseala mea, toate astea au fost plantate la inceputul lui decembrie, luna absolut lipsita de soare, ziua a fost in scadere, in plus motanul Nelson nu si-a cedat deloc usor locul de la fereastra bucatariei si le-a rasturnat in mod repetat.

jujub1

Cand au inceput sa se inalte, am dat folia la o parte si am incercat sa le ajut tragand usurel de coaja aceea (imi lipseste complet limbajul de specialitate, bine ca-l am in engleza).

jujub0

Destul de repede apare si prima frunza adevarata. S-a terminat si decembrie si au venit cateva zile insorite, astfel ca plantutele ramase au parut sa se intremeze. Cred ca au fost 9 in total. Doua le-am facut cadou, doua sunt si acum la fereastra, una chiar s-a ramificat si pare sa se lemnifice la baza, celelalte au murit, fie ca n-am reusit sa le scot cojita aia din cap, fie au fost ucise de vajnicul motan Nelson. Impotriva lui si spre protectia jujubilor a fost conceput un sistem special cu sarma si bete de frigaruie. Fereastra nu mai poate fi deschisa decat batant, geamul nu mai poate fi spalat, dar cui ii pasa, mie nu, pitbullul sare in continuare la creanga lui.

jujub3

Cum inmultirea unui arbore prin seminte nu-i cea mai fericita metoda, mai incerc si la primavara cu cuttings, mai ales ca acum am aflat cate ceva despre stimularea inradacinarii si tunelul de ceata. Am cumparat doi jujubi de la o pepiniera, dar eu imi doresc in special de la acel jujub pentru ca il stiu rezistent la ger, neingrijit, plantat in umbra si totusi plin de fructe in fiecare toamna.

Lumanarica insetata

Acesta este un experiment stiintific pentru copii foarte simplu si care nu necesita multe materiale.

Aveti nevoie de:

o lumanare

o farfurie plata

apa

2-3 picaturi de colorant alimentar pentru a colora apa si a observa mai bine efectul

un pahar transparent

un adult care sa supravegheze

 

Puneti putina apa cat sa acopere fundul farfuriei si colorati-o. Plasati lumanarea in centrul farfuriei si aprindeti-o (adultul face asta, da?). Acoperiti lumanarea asezand peste ea paharul cu gura in jos. Observati ce se intampla. Se vor intampla 3 fenomene, succes in incercarea de a le explica unui prescolar. Nu merge nici sa sariti peste explicatie, nu o sa va lase.

In primul rand, lumanarea arde si incalzeste aerul din interiorul paharului, crescand presiunea. Gazele vor incerca sa scape catre exterior unde presiunea e mai mica, si se pot observa mici bule la buza paharului. Alea-s gazele care fug. Primul fenomen.

In al doilea rand, lumanarea se stinge. A consumat oxigenul din pahar, nu mai poate arde. Al doilea fenomen.

In al treilea rand, apa incepe sa urce in pahar si face lumanarea sa pluteasca. Cand lumanarea s-a stins, temperatura scade, oxigenul e consumat, presiunea in interior e mai mica decat cea atmosferica. Diferenta de presiune face apa sa urce, in incercarea de a egala presiunea cu cea atmosferica. Al treilea fenomen.

lumanarea1

Poza de la Pixie, pentru mai multe poze de la ultimul atelier de stiinta distractiva pentru copii faceti-i o vizita pe FB

Mai multe experimente pentru copii:
Balonul care se umfla singur
Laptele curcubeu
Vulcanul
Experimentul cu diferite densitati

Secretele vedetelor

Niculina si Lucica se duceau in fiecare duminica la hora din sat, unde jucau cu mare foc. Erau cele mai frumoase fete, dar nu doreau sa se marite, desi fusesera cerute de multe ori.

wooden spoon dolls2

Intr-o zi, in sat a venit un strain, John, care le-a vazut, le-a pus sa dea niste probe si le-a propus sa mearga la o scoala de actorie la el in tara. Fetele au acceptat si in scurt timp au devenit vedete internationale, acolo, in satul ala mare numit Hollywood. Si-au schimbat si numele, Lucica a devenit Lucy Liu, iar Niculina era cunoscuta ca Nicole Kidman. Doar cateodata, duminica, isi mai impleteau cozi, isi puneau camesile si fotele si dansau o hora romaneasca.

wooden spoon dolls3

Caruciorul

Danseaza serioasa, tinand buzele stranse a concentrare, privindu-se in oglinda, atenta la fiecare miscare. Pas, pas, fandare, intoarcere, scutura pampoanele, abia dupa asta are timp sa-mi arunce o privire de zambet zglobiu. Eu il intampin prin usa intredeschisa cu un zambet de incurajare si cu ochii mustind de acea induiosare specifica mamelor. Pauza, se imbraca cat poate de repede, cu gesturi precise si triseaza la incaltat, vine cu cizmele in mana sa i le pun eu. Mica zeitate nestiutoare, ma plec, asez ciorapi, leg sireturi, mecanic imi vine sa-i depun un pupic pe genunchi, i-l las in gand, nu se mai cade, ar vede-o colegii, ar fi jenata. Ma impiedic de un carucior metalic si se rade de mami, cea care e mai impiedicata decat ei, copiii astia mari, care nu mai sunt bebelusi si doar seara se inghesuie si se cearta pe cuibul matern al bratelor mele, acasa unde nimeni nu-i vede.

Caruciorul ala, mami, stii ce zic colegii mei despre el?

Care carucior?

Ala albastru, de fier, din usa de la dansuri, il stii? De te-ai impiedicat tu de el.

Aha, il stiu, ce zic?

Eee, o prostie inventata, le e frica de el, cica e viu.

Un carucior viu? Si tu ce crezi?

Nu se poate, mami, e doar un carucior care cara laptele si cornurile, dar ei cred ca peste noapte prinde viata si colinda pe la fiecare clasa. Fura din dulapuri, e un carucior rau.

Adica e un carucior hot?!

Mai mult de atat. E viu. Colegii se apropie ziua de el, tiptil-tiptil, si apoi fug inapoi si tipa. Dar nu se poate sa fie viu, nu-i asa?!

Ne oprim pe scari sa le pun manusile, tot repetam, fiecare manusa se pune de mai multe ori, degetele mici nu nimeresc mereu culcusul cald destinat fiecaruia, si ma gandesc la toate personajele care ma inconjoara. Monstri voiosi si inofensivi care traiesc in intunericul baii, spiridusii cariei care au izgonit-o pe Zana maseluta asta iarna cand i-a cazut al 5-lea dinte, Momomo cel care locuieste pe hol si acum caruciorul viu. Cu toti m-am luptat, i-am stropit cu apa, i-am izgonit cu povesti si le-am dat suturi in fund.

Le deschid usa, cu grija, le zic, sa nu cadeti pe scari, nu fugiti in strada, nu mergeti pe langa blocuri, nu fugi, copile, ocoleste cainele ala, ai grija la bicicleta, ce-ai facut azi la scoala, a mai tipat doamna la voi, i-ai mai vazut pe copiii aia mari la toaleta….

Am 10 ochi, o suta de maini, o mie de cuvinte iscusite prin care iscodesc si scot de ciuf  din ciripeala copilareasca gesturi nepotrivite ale adultilor, posibile amenintari ale strainilor. De pe blocuri cad sloiuri mari de gheata, un biciclist goneste pe trotuare, printre oameni, poate e beat, un maidanez urias se apropie prea mult de noi, o toanta se impiedica de copii, chipuri zeci sub care se pot ascunde abuzatori, pedofili, hoti adevarati.

Auzi, iubita?! Caruciorul ala n-are cum sa fie viu, dar si daca ar fi, sa nu va speriati de el. Pana la urma ar putea doar sa patruleze noaptea pe holuri si sa fure cel mult vreun creion uitat prin banca. Ziua n-are cum sa va faca nimic.

Pe vremea mea se facea scoala, nu ca acum

Este o afirmatie care ma surprinde si ma revolta de fiecare data, mai ales cand vine din partea cuiva din generatia mea.  Rar am intalnit oameni care sa aiba o cultura generala solida, asa cum se cuvine dupa terminarea liceului, fie se scuza ca nu au citit prea mult pentru ca au urmat un profil real, fie se lauda ca n-au nici cea mai vaga idee de chimie sau matematica pentru ca au fost la profil uman.

Am intrat in sistemul de invatamant la 3 ani, cu gradinita (daca numim asta invatamant) si am iesit la 30 de ani, pe partea cealalta a catedrei. Mai bine de jumatate din anii astia i-am petrecut in sistemul comunist, o parte la o scoala de tara, alta parte la o scoala bunicica din oras. Am fost mereu o eleva buna, am citit cu pasiune, mi-a placut la nebunie chimia si am lipsuri enorme la fizica si istorie. Sunt un produs cat se poate de obisnuit al acelor ani si sustin ca pe vremea mea nu se facea scoala, in orice caz nu mai serios decat se face acum.

Las la o parte gradinita, care ar trebui sa fie mai mult un spatiu de joaca si de socializare pentru copii, si de unde nu am prea multe amintiri, cred ca le-am reprimat pe majoritatea din cauza unei educatoare abuzatoare. Am fost soim al patriei, cu tot cu acea uniforma ridicola si cu cantecelul aferent, soimii patriei, soimii patriei, spre lumina vom zbura,  am recitat la serbari poezii cu partidul cel drag, poezii lungi si idioate, greu de memorat, carora nu le pricepeam sensul.

Scolile erau supraaglomerate. La un mment dat eram 42 de elevi in clasa, inchipuiti-va ce inseamna sa predai la 42 de copii, cat timp poti sa aloci fiecaruia dintre ei. Profesorii se ocupau doar de primii 5-6, cei mai buni din clasa, si nu se sfiau sa o arate. Invatam in 3 schimburi, programul era ridicol de scurt, orele de 35 de minute,  pauzele de 5 minute, schimbul 2 incepea de la 10.30 si se termina la 14.30, schimbul trei se termina pe la 19.30, iarna era o aventura sa vin acasa, traversand un intreg cartier neluminat, nu e vorba numai de iluminatul stradal, adesea lipseau luminile de la ferestrele blocurilor pentru ca “se lua .lumina”

Scolile nu erau incalzite. Se facea economie pentru plata datoriei externe, iarna era cumplit de frig, scriam greu cu manusi in maini, frigul nu este cel mai bun prieten al oamenilor, te incetineste, iti rupe ritmul. Pentru a evita incalzirea scolilor, vacanta de iarna se prelungea adesea pana pe la inceputul lui februarie.

Anul scolar era mult mai scurt. Daca trimestrul doi era mai scurt din cauza vacantei de iarna prelungite, trimestrul I aloca un numar ridicol de zile scolii in favoarea practicii agricole. Asa se numea un fel de munca fortata la care eram toti supusi, incepea pe 16 septembrie, chiar din a doua zi de scoala si se termina cu ploile de toamna tarzie, au fost ani in care prima fulguiala ne-a prins la cules de rosii. Stiu din experienta mea de profesor ca elevilor din ziua de azi li s-ar parea cool o astfel de “etapa” in anul scolar. Nu era nici pe departe asa, mergeam la cules de rosii, la scos arpagic, la sortat ceapa sau la depanusat porumb. Niciodata la capsuni sau la struguri pentru ca am fi mancat prea mult din recolta. Daca se nimerea o astfel de cultura delicioasa langa campul cu rosii, aceasta era pazita de brigadieri ai CAP-ului, care pareau sa ne socoteasca un fel de mici infractori. Aveam o “norma” de indeplinit, adica un anumit numar de galeti cu rosii si abia dupa aia puteam sa ne odihnim sau sa ne jucam. Profesorii umani si cu mintea pe umeri trageau de noi sa nu zorim norma, ca nu cumva sa primim alta, dar aveam si dintre cei foarte zelosi care mai ca ne fugareau cu biciul pe plantatie, ca pe negrii care culegeau bumbac. Pentru ca am facut clasele primare la sat, “am beneficiat” de aceasta munca agricola inca din clasa I, cand ne-au dus la cules spicele cazute in urma combinei, undeva prin iunie, si acum imi amintesc arsita aceea coplesitoare si apa fierbinte din sticluta cu care incercam sa racoresc. Cred ca a fost un fel de introducere, probabil un director prea zelos al scolii a nimerit peste un director la fel de cretin al CAP-ului si li s-a parut o idee buna sa nu se risipeasca nici un bob de grau. In anii care au urmat, am fost la practica agricola in programul obisnuit, din septembrie, pana in noiembrie, incarcati tranca-tranca in niste autobuze care se umpleau cu un praf  gros de nu mai puteam respira nici prin batista, intrerupti de zilele ploioase cand se mai facea un pic de scoala, ca sa revenim iarasi la rosii si arpagic. Cand nu se mai putea din cauza frigului, incepeam scoala si intram in “recuperat materia”, profesorii trebuiau sa ajunga la zi cu planificarea, se predau si cate 3 lectii in ora aia de 35 de minute si se suplimenta cu conspectarea altora. “Conspectati acasa de la pagina x la pagina y”, conspectam ridicol demonstratiile teoremelor matematice sau lectii enigmatice de fizica.

Manualele erau gratuite. Aici nu am nimic negativ de spus, pentru ca invatam foarte bine aveam dreptul sa-mi aleg manualele din teanc. Era un privilegiu al celor buni la invatatura. Pe masura ce media elevului scadea, teancul de manuale se reducea si el, ramanand cele rufoase, murdare, cu pagini lipsa, mazgalite. Asa observam noi ca “toti suntem egali in comunism” si ne scoleam in construirea unei societati multilateral dezvoltate.

Manualele erau proaste. Erau? Nu sunt foarte sigura, imi amintesc lectii cretine de limba romana, istoria era varza, nu doar pentru ca era rescrisa de comunisti, era conceputa in general prost, fara sa existe o corelatie intre evenimentele istorice din diferite tari, memoram in nestire date istorice si clisee de-ale regimului. Am crescut toti cu impresia ca am fost o forta in istoria Europei, totul era hiperbolizat, personaje istorice erau scoase fara de merit in fata, iar altele trecute intr-o tacere mai grea decat a mormantului lor. Nu mai vorbesc de lectiile care proslaveau regimul, de poeziile stupide ale lui Nicolae Tautu si ale altora pe care bine ca i-am uitat. Cred ca la stiintele exacte aveam totusi manuale bune.

Programa scolara era incarcata cu materii inutile. “Studiam” niste materii complet inutile, care nu aveau nici un aport la dezvoltarea noastra intelectuala, ba dimpotriva erau menite sa ne faca slugi pioase ale regimului, era o indoctrinare cumplita care incepea  de la gradinita. “Informare politica” se numea o astfel de materie, trebuia sa cumparam Scanteia sau un alt ziar, sa decupam activitatile tovarasului si ale soatei, si sa le lipim pe caiet. Apoi discutam la ora despre asta, in acel limbaj laudativ de lemn. Daca multi profesori isi predau materia lor in ora de dirigentie, putini indrazneau sa sara peste ora de informare politica pentru ca se temeau de colegii lor. Ca in orice colectiv existau turnatori si dupa ce s-au publicat listele de colaboratori ai securitatii, mi-am regasit cativa profesori pe acolo si nu am fost deloc surprinsa, pe unii ii banuiam chiar si noi, elevii lor.

Profesorii nu erau mai buni. Am avut profesori execrabili care nu puteau sa mentina linistea in clasa si sa faca lectia atractiva,  profesori spagari care-ti cereau de la obraz un metru de material (ai mei lucrau la o fabrica de textile), 5 kile de branza daca aveai bunici la tara, carne “la negru”, sapun, oua, becuri, hartie igienica, chibrite, orice ti-ai putea imagina ca ar lipsi din casa unui om care gaseste la Alimentara doar morcovi in apa si sampanie Zarea. Nu condamn si nu judec, viata era foarte grea si acei oameni trebuiau sa puna ceva pe masa copiilor lor, evitau o coada de doua ore, faceau rost, se descurcau, era o calitate de nepretuit in vremurile acelea.

Am avut profesori care ne bateau in masa, cu rigla la palma, profesori care-i bateau crunt pe baieti, profesori de sport care le ajutau pe fete sa sara “pe aparat” cu o mana bine plasata intre picioare. Am avut cativa profesori exceptionali, care mi-au insuflat o adevarata pasiune pentru materia lor, n-au fost multi dar scoala capata sens cand ei intrau in clasa.

Scoala nu era mai sigura. Bullying-ul, hartuirea, mi-au fost foarte cunoscute. Nu am fost o victima standard,  nici nu m-au ocolit, eram o tinta datorita siluetei mele desirate, dar am reusit cumva sa ma apar.

Uniforma urata, bluza bleu-ciel si sarafanul de supraelastic pe care profesorii se straduiau sa-l mentina sub genunchi, parul strans in coada si urechile chinuite de cordeluta, toata acea infatisare de fata cuminte pe care multi o regreta cand se uita la tinuta elevilor de azi, nu le-au protejat pe colegele mele de maritis in gimnaziu si nici de sarcini la 14 ani.

Tragedii se intamplau si atunci, imi amintesc de o fetita de 13 ani rapita de la scoala si violata, de o alta eleva ucisa in lift, toate astea se auzeau intr-un oras mic, dar nu erau mediatizate la nivel national. Aveam un coleg de clasa a 8-a care invata deasupra clasei noastre, il vedeam zilnic cazand prin fata ferestrei, din teribilism sarea de la etajul I. Zilnic! cateodata in timpul orelor, in fata profesorului. Nu am vazut nimic de genul asta la scoala Evei, as fi cat se poate de revoltata, desi am alte motive, voci imberbe de baietei isi baga si-si scot ce inca n-au, fetele de 13-14 ani vorbesc mai urat decat o pot face eu cand sunt nervoasa si injur. Asta nu prea e treaba scolii, tine de familie, de acasa.

Nu mai stiu, cred ca am mai multe zeci de motive pentru care cred ca pe vremea mea nu se facea scoala, mi-a mai ramas de vorbit despre temele pentru acasa pe care le faceam la lampa de gaz, adesea necontrolate de parintii prea ocupati sa stea pe la cozi, despre cadourile din partea clasei care se dadeau si atunci, despre promovarea la norma ca sa dovedim ca alfabetizarea a atins cele mai inalte cote samd. Cel mai grav e ca nu am avut modele, traiam intr-o societate care ne scotea in fata doar doua personaje de care si noi, copiii, ne indoiam. Da, acum sunt si mai multe, dar  ca adult am gasit si oameni pe care sa-i admir, adevarate personalitati, nu jalnice personaje construite din minciuni inlantuite. Poti selecta, atunci cand ai de unde, poti citi pentru ca se gasesc carti la librarie, exista reviste bune si avem acest internet care poate fi folosit drept comoara sau hazna.

Drag soim al patriei, iubit pionier, tovarase utecist, daca ai citit un roman de-al lui Dostoievski, bajbai inteligibil o limba straina, stii sa definesti chimia organica in trei cuvinte, sa rezolvi o ecuatie de gradul doi, sa-l legi pe Louis al XIV-lea intr-un context istoric, daca  pozitionezi 90% din tarile lumii pe o harta fizica, il scoti pe V din pV=nRT, nu scoala de pe vremea aia te-a adus aici, ci este meritul tau, probabil cu aportul parintilor si al catorva, prea putini profesori adevarati.

scoala1