Despre revolutie si comunism (II)

Publicat pe Actualizat pe

In anul Revolutiei implinisem 14 ani si ma obisnuisem cu gandul ca viata e asa cum e si numai o minune ne poate scapa. Tata fusese chemat la Securitate pentru ca ascultase Europa Libera la munca, a avut un noroc urias si a scapat ca prin urechile acului, dar in casa se interzisese total ascultarea postului, spre disperarea mea care prinsesem gust pentru muzica rock.
Prin noiembrie auzisem vag despre Zidul Berlinului si despre Cehia, dar imi spuneam ca la noi e cel mai crunt si probabil asa va ramane. Intr-o zi de decembrie, in bucatarie, mama si verisoara ei dezbateau in soapta, un subiect extrem de interesant, am refuzat sa plec si „sa-mi vad de ale mele” si am aflat marea veste, lucrurile se miscau in Timisoara. Nu stiu sa mai fi trait asa o bucurie pana atunci, apoi m-am gandit ca se va sfarsi ca Brasovul, mi-era teama sa ma bucur si nu indrazneam sa sper.
Despre Revolutie nu am prea multe de povestit, am trait-o cu sufletul la gura si la…televizor ca mai tot romanul. S-a tras si aici, ba chiar dintr-o cladire apropiata de blocul nostru, si au murit oameni,  unul, saracul, era in casa si l-a lovit un glont.
La inceputul lui ianuarie am mers cu tata la Bucuresti si ne-am plimbat putin pe strazi si printre cladirile muscate de gloante. Imi venea sa plang de recunostinta.
Imi vine sa plang si acum. La fiecare aniversare (comemorare?) a Revolutiei imi aduc aminte de fetita de 6 ani ucisa impreuna cu mama ei. Ce ar fi facut ea acum?  Poate ar fi fost deja mamica si ar fi avut un blog despre un bebelus grasun care nu vrea sa doarma/sa suga/sa manance bine, poate ar fi asteptat infrigurata cadoul de Craciun de la iubitul ei.
Am un gust amar de fiecare data cand vad cum se duc coroane la eroii Revolutiei. Mi se pare o manifestare fanfaronarda si fatarnica. Astept ca in cursul vietii mele sa aflu adevarul, despre moartea lor, despre vinovati, sper din tot sufletul, asta le datoram, nu coroane si manifestari cu oficialitati, popi si morga fals intristata. Astept ca in cursul vietii lui sa iasa in fata si sa spuna, fara ranjetul ala urat: „Dragi romani, am gresit mult fata de voi, va rog sa ma iertati.” Evident ca nu sper nici macar cu o miime din suflet.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s