Bradul

Publicat pe Actualizat pe

Ionele, sa tai bradu’ asta, Ionele, ca aduce numai ghinion. Asa a murit bietu’ Oane, socru-tau, om tanar, n-a apucat sa-si vada si el nepoatele, si ce-si dorea nepoţele, asa zicea, ca el nu-i d-asta sa vrea baieti, el ar vrea niste fetite sa se joace p-aici prin curte. Si s-a dus, n-a mai apucat. Sa-l tai, ca e nenorocire la casa omului.

Asa zicea tusa Dura, de fiecare data cand intra pe poarta si din brad i se scutura cate o paleasca de zapada direct in cap, spre marele nostru amuzament. Ce sa aiba bradul, ma intrebam doar nu el il omorase pe acel bunic necunoscut, ramas doar un zambet zgarcit strecurat prin buzele stranse, din tabloul din camera de la drum.

De fiecare Craciun, aduceam un scaun sub brad si aruncam pe prima creanga  o beteala si niste globuri din plastic, atat era de falnic. In casa, impodobeam un brad micut, din plastic verde, in fiecare an aceleasi globuri si aceeasi instalatie multicolora, cu felinare mari, din care licareau vesel luminite.  Dar nici nu spuneam Craciun, la gradinita, la scoala se organiza Serbarea Pomului de Iarna, nici nu-mi aduc aminte sa fi crezut in Mos Craciun.

Odata impodobit, bradul era pus intr-o camera neincalzita si acolo ne trimiteau mama si tata, mai ales cand veneau din schimbul de noapte, mergeti sa spuneti poezii la brad. Credeam sincer ca bradul licare a incantare atunci cand poezia e mai frumoasa, si sfarseam prin a ne lua la bataie, la spectacolul careia dintre noi a licarit bradul mai vesel.

Tot „pomul de iarna” lasa sub crengutele lui de plastic, cadouri in pungi transparente prin care se vedeau portocale, pijamale de la fabrica,  in imprimeuri cu flori mici si cate un joc. Bomboane de pom invelite in staniol, napolitane insipide cu crema gretoasa, cate o ciocolata chinezeasca „cu albina”, dar asta numai daca eram foarte-foarte cuminte. Daca nu mancam turturi si bulgari de zapada, daca nu stateam pana seara afara cu picioarele ude, tragand dupa mine o sanie cu talpici de fier. Ca racesc. Nu intelegeam neam care era faza cu raceala, toti eram cu mucii la nas, curgandu-ne spre gura si ne stergeam cu dosul manusilor groase, de lana,  facute de bunica.

Apoi venea colindul, ne trezeam in zorii zilei, si cu cate o sacosa textila de la „Dunareana”, luam la rand casele vecinilor, tipand cat ne tineau plamanii „buna dimineataaaa! Pooooftiti”. Atat, nu se canta nimic, desfaceam sacosa si asteptam sa ne puna in ea covrigi, mere si nuci. Care erau mai apropiati dadeau si eugenii, rudele ne strecurau 10 lei, bunicii din fundul gradinii cate 25.

Marea sarbatoare era Revelionul, ne cumparam artificii la cutie, sorcove din hartie si planuiam ce o  sa facem cu banii. Asteptam cu nerabdare programul de la TV, doar pe 1 si pe 2, Gala desenului animat se prelungea cu povesti Disney, Alba ca zapada, Pisicile aristocrate, visam cu ochii deschisi, „cum o fi sa ai un televizor, numai si numai cu desene”.  Nu aveam notiunea de canal TV, eram numai noi si bulgarii. Televizorul nostru, Opera pe lampi, cu carcasa de lemn, parca ne era dusman, chiar inainte de Revelion incepea sa se dea peste cap, sa fâşâie sunetul si sa mearga pe baza pe pumni.  Traiam cu groaza ca se strica, si manevram cu delicatete butoanele ţuţuiate din plastic, pe langa care era infipt cate un bat de chibrit, „ca sa stea”.

Aveam si treburi gospodaresti in sarcina, dar asta era un motiv pentru care uram Sarbatorile de Iarna. Sa umplem sifoanele, sa cumparam paine si sa-i luam tatei tigari Snagov de la tutungeria din colt.  Sunt curioasa daca acum as mai recunoaste mirosul din tutungerie. Asta era cand deja ne mutasem la oras si eram arondati la Alimentara de pe Tineretului. Acolo se facea o coada infernala la paine, stateam cate 2-3 ore in picioare,  intr-o mare de oameni, strangand intr-un pumn cartela, in celalalt banii. Cartela era avere, cate o juma de paine pe cap de om, odata am uitat-o acasa si vanzatoarea nemiloasa m-a trimis dupa cartela. Cand m-am intors, o tanti cu caciula de vulpe polara si cu ţâţe mari, umfland alendelonul, a tipat la mine sa nu ma bag in fata, iar vanzatoarea n-a zis nimic, asa ca m-am mai asezat inca o data la coada, cu lacrimi de ciuda curgandu-mi pe obraji.

Coada la sifoane o faceam afara, impingand cu piciorul, pe gheata, sifoanele burtoase invelita in grilaj de sarma. Cand intram inauntru, ma fascina zgomotul masinii de umplut sifoane si afisele de pe pereti, care avertizau ca pot exploda. Petrica, varul mamei de la Bucuresti, avea niste capsule mici cu care umplea sifoane, ce ii mai invidiam ca ei nu stau la coada. Tot Petrica suplimenta painea de Revelion cu franzele pufoase aduse de la Bucuresti, mult timp, chiar si cand eram studenta, mama imi reprosa ca am venit fara sa aduc si eu o paine.

Sarbatorile se incheiau cu Sfantul Ion, ziua bunicului, mergeam toti la petrecere. Tataie era secretar la Sfat, facea rost de o lada de Pepsi si de un kil de bomboane bulgaresti-pernute. Nici macar placintele si semilunele cu nuca facute de bunica  nu umbreau savoarea paharului de Pepsi, pe care intai il miroseam indelung, lasand stropi mici, efervescenti sa-mi sara pe nas.

Cand ne intorceam acasa de la petrecerea bunicului, intram pe poarta, luam un scaun, si scuturam creanga de jos a bradului, sa cada de pe ea beteala si globurile de plastic.  Bradul. Pana la urma l-a taiat tata, incoace, mult dupa Revolutie, convins ca tusa Dura a avut dreptate si ca el, bradul, aduce ghinion si omoara oameni tineri care nu mai apuca sa-si cunoasca nepotii.

26 de gânduri despre „Bradul

    roxanasieliza a spus:
    14 Decembrie 2011 la 1:33 PM

    am citit postarea intr+un rasuflu, tare frumos ai scris, cu mult suflet! drag, drag!

      adra_bell a răspuns:
      14 Decembrie 2011 la 6:25 PM

      multumesc, Roxana! Si mie mi-e drag sa citesc blogul tau, si postarile si fotografiile, tot!

    violeta argatu a spus:
    14 Decembrie 2011 la 2:26 PM

    Cel mai frumos articol pe care l-am citit eu vreodata! felicitari !!!

      adra_bell a răspuns:
      14 Decembrie 2011 la 6:25 PM

      ei, nici chiar asa:) Multumesc, sunt onorata

    moni a spus:
    14 Decembrie 2011 la 4:15 PM

    Ma gandesc cum va primi Natalia mea povestile despre coada interminabila la paine, acum, cand glutenul e dusman si franzela alba face sa lesine nutritionistii cu staif ai secolului 21. Cum se va mira ea atunci cand ii voi spune ca as fi facut orice pentru un pahar de pepsi si ca nimic nu se compara cu bomboanele de pom, spoite cu ciocolata.
    In copilaria mea a existat o matusa tare draga care mergea la Bucuresti lunar pentru cascaval si profiterol. Pe ultimul il inghesuia in sufertase ponosite si, desi cand il livra era cald si flescait, il mancam cu pofta ca pe un rasfat suprem.
    Frumos de tot, mi-ai reanimat nostalgii.

      adra_bell a răspuns:
      14 Decembrie 2011 la 6:30 PM

      Nu vor intelege, e foarte greu de inteles. Eu am incercat, odata, sa-i explic unui suedez, care m-a intrebat cum erau acele vremuri. Mi-e teama ca i-am oferit un tablou departe de realitate.
      Cat despre alimentatia unui ceausel comparativ cu cea a unui copil din zilele noastre, asta da subiect! Parizerul ala din care curgea apa cand il taiai si dic care mancam atat de rar. Din fericire as zice acum, totusi am crescut pana la 10 ani cu legume din gradina si pasari din curte, dupa aia a inceput perioada petreusilor, a tacamurilor de pasare, care astazi se mai vand pentru animalele de companie.
      Iar Vegeta, aia pe care n-o mai folosesc de 5 ani, era aur curat, nu se gasea prea usor

    Cristi a spus:
    14 Decembrie 2011 la 9:02 PM

    Mi-ai adus o lacrima in coltul ochiului…..ceea ce nu credeam ca se va ma intampla prea curand……..Copilaria imi trece prin fata ochilor si ma gandesc cu nostalgie la ceea ce a fost si ca cei care nu au trait acei ani nu ne vor intelege.
    Respect ! pentru ca ai reusit cu talentul tau fabulos sa reinvi acele timpuri,,,,

      adra_bell a răspuns:
      15 Decembrie 2011 la 10:36 AM

      tu m-ai supraevaluat mereu. Mai tii minte cand iti povesteam despre pataniile de cand faceam naveta si-mi ziceai sa scriu asta? deh, daca nu aparuse bloggingul….

        Aralia Tamas a spus:
        10 Decembrie 2014 la 10:13 AM

        M-ai facut curioasa, ia povesteste-ne pataniile respective🙂 Si iti multumesc pentru toate amintirile pe care le trezesti in mine :*

          adra_bell a răspuns:
          10 Decembrie 2014 la 10:37 AM

          ohooo, ce mult a trecut de atunci. Am facut timp de 3 ani naveta. Exista un autobuz care mergea spre Bucuresti, dar soferul nu voia sa ma ia. Asa ca faceam naveta foarte mult cu ocazie, in general mergeam cu oameni pe care ajunsesem sa-i cunosc si care aveau treburi zilnice la Bucuresti, dar am dat si peste multi ciudati sau peste multi oameni deosebiti.

    Betty a spus:
    15 Decembrie 2011 la 7:23 AM

    Andra, ai un talent deosebit. Mi-am adus aminte de copilarie, o copilarie simpla, fara prea multe eletronice, simpla…dar atat de frumoasa. Multumesc!!! Craciun Fericit draga mea!

      adra_bell a răspuns:
      15 Decembrie 2011 la 10:38 AM

      Frumoasa, da, am pornit de la o discutie cu M, despre ce nu ne placea de sarbatori, dar n-am putut sa las numai lucrurile triste. Era mai simplu intr-adevar, dar acum parca e mai frumos, macar pentru noi, care avem termen de comparatie

    Lacrima Pausan a spus:
    15 Decembrie 2011 la 9:57 AM

    da, acum poate sa vina Craciunul!🙂 „Bradul” tau ma face sa il astept parca,mai cu drag. Scrii foarte frumos!
    Imi aduc si acum aminte perfect de mirosul din tutungerii si din cele de menaj🙂. Si noi eram cu mucii pana la barbie iar cand se udau manusile le inlocuiam cu….sosete🙂

      adra_bell a răspuns:
      15 Decembrie 2011 la 10:46 AM

      da, da, si noi purtam sosete in maini:)) Si acum imi amintesc cum se intindeau mucii pe lana aia:)) si cat de uzi puteam fi la picioare, cred ca incaltamintea de iarna era incredibil de proasta

    Andreea Tui a spus:
    16 Decembrie 2011 la 1:22 PM

    O postare la care pun semn de carte … sa o recitesc cand o veni zapada. Amintiri!

      adra_bell a răspuns:
      17 Decembrie 2011 la 7:06 PM

      Vine, vine zapada, e pe drum. Deocamdata la elvetieni, cica-i asteapta caderi masiva, dar sunt sigura ca teribila iarna romaneasca nu se va dezminti

    Anca a spus:
    16 Decembrie 2011 la 11:56 PM

    Cât de frumos ai scris…
    … nu cred că voi uita cartela aia pe care punea tanti vânzătoarea câte un x pentru fiecare jumătate de pâine și nici disperarea dintr-o seara de iarnă când după ore de stat la coadă s-a terminat pâine în fața mea și nici vocea resemnată a bunicului…”las’ că facem mămăligă”
    … și perioada dinainte de Crăciun când parcă eram la un concurs „să prindem toate cozile posibile, nu contează ce se dă”

      adra_bell a răspuns:
      17 Decembrie 2011 la 7:08 PM

      cunosc asta: las’ ca facem mamaliga. Totusi, noi puteam cumpara doua paini, dar cei de la tara nu. Stateau batrani in fata magazinului si te rugau cu banii in mana „hai, mamica, ia si mie o paine”.
      Si da, omul intai se aseza la coada, si apoi se interesa „ce se da”

        SimonaG a spus:
        23 Decembrie 2011 la 9:22 PM

        Asta a ramas de antologie la noi in familie, cand m-a batut un batranel (aveam vreo 6-7 ani) pentru ca s-a pus in spatele meu si m-a intrebat la ce stau, iar eu senina am ridicat din umeri (eram cu tata) si i-am spus „la coada”… Acum mi-e mila pentru ca ii inteleg frustrarile, atunci am fost furioasa, si m-a zapacit reacita tatalui meu care (desi probabil fierbea) mi-a spus „lasa-l ca e si el necajit…”

        adra_bell a răspuns:
        24 Decembrie 2011 la 11:47 AM

        te-a batut? de fata cu tatal tau? off, off, eu am patit-o in cls a VI-a sau a VII-a, la practica agricola, la silozul de langa oras, un muncitor m-a chemat si a urlat la mine ca nu sortez ceapa cum trebuie, si mi-a confiscat cescuta in care avusesem dulceata, un pahar de plastic frumos colorat si o lingurita. Apoi mi-a tras si o palma. Nenorocitul pusese ochii pe fleacurile alea cred, tata a fost furibund cand a aflat, s-a dus la scoala sa vorbeasca cu profesorul care fusese cu noi, apoi m-a luat la siloz sa-l cautam pe muncitor, norocul lui ca nu l-a gasit.
        Se intamplau multe lucruri pe care azi le-am considera culmea anormalitatii, Romania asa schioapa cum este ea si-a schimbat mult din mentalitate

    renata a spus:
    17 Decembrie 2011 la 12:44 PM

    foarte frumos ai scris, mi-a fost drag sa citesc, am avut norocul, si nu-s ironica, sa adulmec si eu izul acelor vremuri.

      adra_bell a răspuns:
      17 Decembrie 2011 la 7:09 PM

      Norocul fiindca eram copii si nu deschisesem bine ochii. Eu am prins mai din plin, aveam 14 ani la Revolutie, asa ca apucasem sa pricep cate ceva

    copiisimame a spus:
    19 Decembrie 2011 la 12:17 AM

    Frumos si trist , dar atat de adevarat… cand te uiti acum la abundenta din jur, la toata lumea din supermarketuri ce se inghesuie sa cumpere orice numai sa cumpere ceva, iti vine sa te intrebi : Oare cum faceau sarbatorile in acele vremuri? Cum puteau sa traiasca fara reduceri? Fara atatea si atatea prostii ce umplu acum cosurile si de care avem de multe ori atat de putina nevoie… Dar cand vezi cozile si inghesuiala de la reduceri, de la cate un magazin nou deschis, in speranta ca poate se da ceva gratis …atunci iti dai seama ca acele vremuri inca nu au apus. Ca acei oameni duc dorul acelor vremuri, in felul lor. Si e trist. E trist cand stii ca poti gasi oricand orice si totusi se fac provizii de zici ca vine foametea. Eu si acum inca, daca desfac o portocala, nu imi vine sa cred ca o pot manca singura daca vreau, ca nu trebuie sa o impart si sa o tratez ca pe o minune. Sunt tipare adanc inradacinate in mintea noastra, de care poate nu vom scapa niciodata.
    Imi place sa te citesc, e o incantare si parca as citi o carte cu filele completandu-se zi dupa zi.
    Sarbatori frumoase sa aveti si fie ca acele vremuri sa nu ramana decat o amintire!
    Cu drag, vavaly.

      adra_bell a răspuns:
      19 Decembrie 2011 la 3:58 PM

      Si eu asociam portocalele cu sarbatorile de iarna, se „dadea” cate un kil, sa ajunga la toata lumea, ai mei mergeau amandoi sa stea la coada. In fiecare seara ne desfaceau o portocala si fiecare primea jumatate. Ei nu mancau. Ce trist pare acum si totusi am amintirea serilor vesele de iarna cu miros de portocale

    SimonaG a spus:
    20 Decembrie 2011 la 1:58 PM

    Demult n-am mai citit ceva atat de frumos, mi-am adus aminte de vremuri demult apuse dar pline totusi de un farmec aparte, si mai ales, vazute prin ochi de copil… Multumesc!
    Va pupam, Sarbatori Fericite!!!

      adra_bell a răspuns:
      22 Decembrie 2011 la 7:44 PM

      A fost copilaria noastra, asa cu lipsuri, totusi frumoasa si irepetabila
      Sarbatori fericite si voua!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s