Nasterea lui Filip – partea I

Publicat pe Actualizat pe

Inspiratie nu prea am si nici timpul nu este foarte darnic cu mine. Rufele se strang in cosuri intr-un ritm ametitor, exista un cos de rufe murdare si unul de rufe abia luate de la uscat, le fac fata cu mare greutate, copiii au nevoie de mancare proaspat gatita, nu le pot arunca un nu stiu ce pe masa, si eu cred ca le pica scame si firimituri din fund, altfel nu-mi imaginez cum de fac atata mizerie. Plus manute unse puse peste tot, pe belelele astea de aparate electro-casnice albe-ca-zapada, pe ferestre, pe mobila, peretii sunt deja pictati, cu ei nu ma mai obosesc, „ia fa la mama o casuta aici, ca sa nu ma apuc eu sa sterg”. In ritmul asta, voi scrie povestea nasterii lui Filip cand va pleca in armata, nici macar atunci, pentru ca armata nu mai este obligatorie. Poate nu va iesi una frumos povestita, asa cum a fost in realitate nasterea lui, pe care am trait-o cu sufletul deschis, fara sa fiu atat de speriata si de usor de manipulat cum am fost la nasterea Evei.

In ambele sarcini, am avut vise premonitorii, in care am tendinta sa nu cred. Primul, al Evei, s-a adeverit, nu a fost nici un gand de cezariana, supravegheata cum eram de un medic adept al nasterii naturale. In luna a 4-a, am visat ca bebelusul zbantuit se tot misca si se tot misca, facandu-si loc spre exterior, lovind pe dinauntru in abdomen ca intr-o usa inchisa, pana cand pielea s-a subtiat si m-am trezit in poala cu un copil mic si rosu, legat inca de cordonul ombilical.  Nu i-am dat nici o importanta, pana cand, la inceputul saptamanii 40, zbantuita a inceput sa se comporte de parca era o echipa de 11 fotbalisti jucand volei pe o masa de ping-pong. La control s-a dovedit ca bebelusul se sucise in pozitie transversa, placenta era oricum o previa marginala, si asa s-a adeverit visul meu.

La Filip, am visat o sala alba, sunete moi, de pasla, plans subtire de bebelus, care mi se linisteste in brate, lumina curata, atmosfera de pace si iubire. In dimineata nasterii, eram foarte departe de acest vis senin, plecand din Giurgiu cu copilul inca febril, dupa doua nopti nedormite in care am schimbat sosete umezite in otet si am pipat ingrijorata manute fierbinti. Nu ma gandeam decat cum va sta fata mea departe de mine, bolnavioara, obosita si tracasata de drumuri si de lipsa mamei, in masina verificam ingrijorata daca i-am luat toate medicamentele, nici gand de comunicare cu eul meu interior, de introspectie, de relaxare si de pregatire pentru intalnirea cu al doilea copil, cel care ne va schimba viata si o va pune pe un alt fagas, acela al unei familii marite si complete.

Soarele rasare cat noi suntem pe drum, rasare de-a binelea, in Bucuresti, Eva se simte mult mai bine, nu mai are febra, asa ca ma duc sa ma internez mult mai linistita. In camera de garda, asistentele par scolite la Auschwitz, am toata intelegerea pentru rutina muncii lor, dar fiecare femeie gravida pe care o intampina mormaind urseste si uitandu-se de sus, merita ceva empatie si mult mai mult respect. Pentru ca ziua in care nasti este una speciala, care iti ramane in memorie cu toate amanuntele ei, si mi-e un pic ciuda ca o s-o tin minte pe mustacioasa asta care se maraie la mine, dar am venit aici hotarata sa evit cat pot sistemul sau sa lupt, daca devine prea agresiv, asa nu o bag in seama

Am ales maternitatea Cantacuzino, pentru sistemul rooming-in in primul rand, un spital prietenos cu bebelusii, am vrut sa am copilul cu mine in salon, apoi urma sa nasc cu alt medic decat cel care mi-a supravegheat sarcina, dar care parea la fel de profesionist, de grijuliu si de prietenos. Acesti medici par sa faca parte dintr-o alta generatie, au fost atat de atenti, s-au comportat atat de frumos incat, acasa, le spuneam pe numele mic, cand vorbeam despre ei, asa cum am fi vorbit despre niste prieteni.

Apare si primul incident amuzant, doctorita de garda vine sa-mi faca fisa de internare, ma intreaba de greutate, se mira atat de  indelung, incat incep sa ma simt prost, ca un hipopotam care a nimerit intr-o turma de gazele si-mi trece pe fisa „obezitate de sarcina”.  „Ba obeza-i ma-ta, piticanie!”, o injur placid, in gand, acolo unde ma si refugiez cand vine momentul sa ma dezbrac de hainele mele si sa ma imbrac in camasa de spital, stiu ca urmeaza sa ma hacuie si sa vada si ce am in interior, nu numai pe la exterior, dar eu sunt pudica de felul meu, si apoi un mic paravan ar fi fost un confort deloc scump. Cred ca de fapt nimeni nu se gandeste la astfel de amanunte, in momentul in care intri in camera de garda te considera un fel de obiect, doar un corp lipsit de suflet, nu exista o grija reala pentru pacient, sistemul merge inainte de ani de zile, nimeni nu are interes sa-l schimbe, suntem ca omuletii aia din clipul Pink Floyd, ne haleste ca o masina de tocat uriasa.

Odata trecuta de furcile caudine, imi petrec urmatoarele 8 ore intr-o camera racoroasa la demisol. Medicul meu, dr Dragos Dobritoiu vine sa ma vada de cateva ori, Raluca vine sa stea ceva timp cu mine, M imi transmite ca Eva este bine si se joaca p-afara, a mancat pizza si a fost la un loc de joaca. Fac poze cu telefonul, pozez niste pisici care trec pe la nivelul capului meu, imi pozez picioarele, mainile, citesc Catavencu, mi-e ciuda ca nu reusesc deloc sa adorm, beau apa  pe furate, cu picatura.

Abia spre seara lucrurile se precipita, si ajung, in sfarsit, la terapie intensiva, pregatirea pentru operatie. Nu ma descurc sa-i dau banii anestezistei, la prima nastere am avut o experienta foarte neplacuta cu anestezista, care probabil s-a temut ca nu-i dau bani si nu s-a comportat deloc omeneste, ca de comportament profesional nu poate fi vorba. Ei bine, se pare ca am sfeclit-o si acum, tot imi vine sa rad, ca am o perfuzie in mana si nu ma pot intinde dupa geanta, iar madama asta parca-i sora cu aia de la Giulesti, tot asa aiurea imi vorbeste. Am avut parte de 3 asistente foarte dragute, cu tot umorul meu care ma salveaza in situatii din astea, as minti daca as spune ca nu-mi era frica de operatie, cele 3 zane m-au ajutat foarte mult. Una m-a mangaiat pe par tot timpul operatiei, alta mi-a povestit despre fata ei, care prinsese o bursa la o universitate londoneza, sala era ca in visul mei, alba, mult mai mica – n-aveam idee ca salile de operatie pot fi atat de mici – medicul meu a operat cu o fata tanara, Anca, au glumit tot timpul intre ei sau cu mine. In timpul sarcinii m-am uitat la simulari de cezariene pe net, stiam ce se intampla, recunosc ca ma holbam in oglinzile alea de sus incercand sa vad ceva si ma amuzam cand vedeam manusile insangerate ale medicului. Mi-a fost foarte frica de anestezie, desi am cerut peridurala, ca sa am amintirea nasterii, nasterea Evei, cu anestezie totala a fost traumatizanta, pentru ca nu am stiut ce s-a intamplat, corpul meu nu a stiut ca a nascut si dupa operatie am avut senzatia ridicola ca mi s-a furat burta. Dupa montarea cateterului, m-am relaxat, a mai fost un moment cand mi-a scazut tensiunea brusc si am avut senzatia de lesin, dar apoi a fost foarte bine, nu am avut nici o senzatie neplacuta cum citisem ca simti operatia, a fost ca si cum cineva te-ar incheia la nasturi, simti, stii asta, dar nu este deranjant. Am fost cam ametita, ma luase somnul si nu prea intelegeam ce se vorbea, romana era dar imi suna destul de necunoscut, ca sa nu mai spun ca glumetii de chirurgi mai „spicuiau” si in engleza, tot nu intelegeam, dar pricepeam ca au accentul nostru, romglezesc, un englez mi-a zis o data ca romanii vorbesc frumos, cu un dulce accent rusesc.

Lucrurile s-au precipitat brusc, sala s-a umplut de medici si de asistente, am auzit de cateva ori indemnuri, „ei, haide, haide” si apoi un plans subtirel. S-a nascut baiatul meu, l-am vazut, o fetisoara copie in mic a lui M, era amuzant si m-am umplut de fericire, mi-a crescut inima pana in tavan ca o paine calda, dospita bine, toti ma felicitau, asa mi-am dat seama ca unii erau p-acolo fara nici o treaba, venisera pur si simplu sa se bucure, imi zambeau, si poate eu i-am innobilat pe moment cu sentimentele meu, mi le-am oglindit pe fetele lor, dar imi pareau toti foarte fericiti.
Am apucat sa-i dau un mic sarut, prima pupatura materna, l-am si avertizat in gand „vei fi tocit de acum incolo”, sunt o mama de iubire, cam pupacioasa.

Mi-am revenit din somnolenta, medicii s-au apucat sa se amuze pe seama fisei mele de internare si a doctoritei care m-a facut obeza, eu am continuat cu mare sarg si fara nici un fel de succes sa incerc sa vad ceva din interiorul meu, atmosfera a continuat sa fie placuta si usor amuzanta.

Povestesc restul data viitoare, aventurile unei mame hotarate sa dribleze sistemul intr-un spital deloc prietenos, ma asteapta o supa cu taitei si nu stiu cum se face.

Anunțuri

2 gânduri despre „Nasterea lui Filip – partea I

    Anca a spus:
    20 August 2012 la 4:21 PM

    Foarte frumos povestești. Nu doar acum, în general scrii cu har, dar povestea asta duioasă și vie are mai mult decât atât… 🙂

      adra_bell a răspuns:
      1 Septembrie 2012 la 10:33 AM

      Multumesc, Anca! E povestea lui, de baietel frumos si agitat, e ca o raza de soare zglobiu, sa vad cum ma mobilizez pentru partea a doua

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s