Cand eu eram mare

Publicat pe

Pot sa ma fac monstru, cand o sa fiu mare? m-a intrebat Eva.
Desigur, poti sa te faci ce vrei tu, i-am raspuns eu chicotind in gand, realul se amesteca atat de uniform-frumos cu fantasticul, profesoara de matematica se transforma in profesoara de Zuma, monstrii sunt blanzi si locuiesc invizibili cu noi in casa. Apoi mi-am adus aminte ca am avut varsta ei, si-mi placea sa spun povesti de cand eram eu mare. Erau povesti, dar chiar credeam ca odata am fost mare, apoi mica, apoi iarasi mare, doar asteptam sa cresc mai repede si povestile sa devina adevarate. Mi-e teama ca fetita care plasmuia fantasticul de atunci de atunci ar fi dezamagita de realitatea de acum.
Mami, dar daca se tipa la tine cand erai mica si tie nu-ti placea, de ce tipi si tu la noi?
Buna intrebare, oare de ce tip? Unde mi-am pierdut rabdarea si oare este mai important sa pastrez o ordine stabilita de mine sau sa las lucrurile sa curga in (dez)ordinea lor? Am limite stramte, accept cu voiosie sa se picteze pe pereti, sa calcam pe jucarii, haine si orice altceva mai poate intinde un copil mic prin casa, dar nu pot trece peste butonarea obsesiva a televizorului, on-off-on-off-on-off, a DVD-writerului, a caloriferului electric si a oricaror alte aparate prevazute – ce tampenie! – cu butoane. Sau da, stai, pot trece, depasesc chiar si indesarea fortata a unui DVD in unitatea care ramane apoi cascata, vocea ridicata a Evei, obosita pentru ca a refuzat sa doarma la pranz, agitatia continua a lui Filipel, care, nedormit si el, se comporta ca un iepuras Duracell drogat cu speed, dar explodez brusc in furie, cand ma intorc si-l vad ca roade linistit dintr-un sapun, carat – unde? cand? cum? – de la baie, pe fotoliu.
Am uitat ca-mi dau time-out cand sunt furioasa, am uitat ca functioneaza sa cotcodacesc sau sa miaun cand ma enervez, smulg tot din prize, insfac cosul cu jucarii de pe balcon si-l trantesc in mijlocul casei. Eva tresare si doar atat, cunoaste baloanele mele furioase care se sparg repede, dar Filip se sperie si incepe sa planga. Ii privesc si-mi invat inca o lectie. Eva il ia pe Filip de gat, il pupa, il impaca, ii sterge lacrimile si ii arata cum sa se joace cu un xilofon cazut din cosul cu jucarii. Amandoi ma ignora cuminti, iar eu sunt doar o o fetita dezamagita, ramasa pe margine, care a uitat demult povestile de cand era ea mare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s