E mai mic, lasa-l pe el!

Publicat pe Actualizat pe

E o provocare sa cresti un copil, iti intoarce lumea pe dos, ti-o rastoarna complet, desi pana la urma realizezi ca asta e fața aia buna. Dar adevarata provocare vine deodata cu al doilea copil. Probabil mama lu’ adevarata provocare vine si ea cu al treilea copil, nu-mi imaginez cum este si nici nu vreau sa aflu.
Pentru ca aici nu mai este vorba de alaptare, de nopti nedormite, de surpriza pe care ti-a facut-o primul bebelus nedormind ca-n filme, nemancand ca-n visele tale frumoase, renuntand la scutec mai tarziu decat nepotul matusii vecinei de la 5, astea-s deja cai batute, aici e vorba de relatia dintre frati. Lucrezi cu o balanta analitica extrem de sensibila si la 20-a cifra dupa virgula, pe de o parte ai sufletul copilului mare, pe cealalta sufletul copilului mic. Si tu reglezi din intuneric, te joci cu doua pietre extrem de pretioase, dar esti un novice, un incepator. De parca astea nu erau de ajuns, stai pana la genunchi intr-un fel de apa tulbure in care plutesc toti rahateii cu care ai fost indopat in copilarie ca sora mai mare sau mai mica plus cateva bucatele de ciocolata, dar am spus ca e intuneric si nu discerni prea bine care-i caca si care-i ciocolata.
Si pentru ca intotdeauna mai incape ceva pe langa, ca-n bancul ala cu nisipul, pietricele, bolovanii si berea, the best comes last, adica vecinii, lumea de pe strada sau neamurile din familia extinsa, toti cu gura mare, toti binevoitori si toti atoatepricepatori la copii. Ca doar si ei au avut si au crescut si asta le da macar echivalentul doctoratului in puericultura si psihologia copilului, daca nu-i face direct academicieni.
Cand l-am adus pe Filip acasa, in primele luni cand ne coceam ca familie de patru, ma uitam la ei si ma gandeam ca daca astia doi se vor lua la bataie, eu o sa mor plangand. Apoi am vazut ca e greu, cumplit de greu sa si mediezi conflicte, dar nici sa nu intervii prea des, sa fii complice cu fiecare dintre ei si acelasi parinte pentru amandoi. Totul se construieste din gesturi mici, din nuante, si e gata sa se destrame la adieri straine de vant. Asa mi se pare, ca interventiile strainilor in educarea copiilor mei si in medierea conflictelor dintre frati sunt ca adierile de vant, nu le poti preveni si nu le poti opri.

Lasa-l pe el ca e mai mic!
Pentru copilul mare e incredibil de nedrept, pentru ca e si el tot copil, chiar daca are cativa ani in plus. E frustrant sa cedeze mereu in fata unui țânc. Da-i lui jucaria ca e mai mic echivaleaza cu „I-am dat vecinei de la parter masina, sa mearga pana la coafor. E si ea tinerica, tu te poti duce pe jos pana la piata”

De ce plangi? Esti fetita mare! Uite, fratiorul tau, cat e de mic si nu plange ca tine!
Aici, logica se frange complet. Propozitiile n-au nici o legatura intre ele, e ca si cum ai spune: De ce miauna pisica? Doar e albastra! Uite, ariciul are mere-n buzunare! Copilul plange pentru ca are supararile lui, mici, de neinteles, dar sunt ale lui si-si varsa oful. Celalalt copil nu plange pentru ca nu e suparat, a vazut o frunza pe jos, treaba lui, sunt doua persoane diferite. Di-fe-ri-te.

E mic si nu stie!
Asta este adevarata 100%, da, ala mic nu stie ca acuarelele cu care sor-sa se juca nu sunt de mancare, ca jucaria ei preferata nu se calca in picioare, dar nu asa se stinge conflictul, asa se toarna motorina pe foc. E mai bine sa intervina mama sau tatal, sa fie consolat copilul mare, sa se deturneze atentia celui mic, sa fie gasita o solutie jucausa si inteligenta, orice fara sa se puna accentul pe privilegiul de a fi mai mic. Exista si varianta de a nu interveni deloc si de a-i lasa sa-si rezolve micile conflicte.

Pe cine iubeste mama mai mult? Pe tine sau pe fratiorul tau?
Multi idioti pe lume.

Acum, mama si tata s-ar putea sa-l iubeasca mai mult pe bebe pentru ca e baiat!
Am auzit-o si p-asta, stiu ca pare incredibil. N-am cum sa comentez, mi-e imposibil sa patrund in obscuritatea acestor creiere amorfe.

Ar mai fi, gen „o sa te bata cand o sa mai creasca pentru ca e baiat”, dar nu mai vreau sa le scriu. Toate fac rau ambilor copii. Cel mic creste cu ideea ca i se cuvine totul si poate lua oricand fața fratelui mai mare, avand singurul avantaj ca e ultimul nascut. Cel mare se va simti in permanenta dezavantajat si mai putin iubit. Am avut surpriza ca venind dintr-o vizita mai lunga, unde Eva a fost expusa acestui tip de educatie lipsita de intelepciune, sa aiba pretentia ca Filip sa stea cum vrea ea si sa faca exact ce vrea ea. Cand am intrebat-o de ce-l chinuie mi-a raspuns ca trebuie sa o asculte pentru ca ea e mai mare. Cuvintele pot strica mult, foarte mult, iar copiii sunt intotdeauna sensibili la ele, pentru ca ei cred tot ce le spunem.

Anunțuri

16 gânduri despre „E mai mic, lasa-l pe el!

    christine a spus:
    6 Februarie 2013 la 9:58 AM

    Adevar graiesti!

    cristina a spus:
    7 Februarie 2013 la 9:56 AM

    da ,ai mare dreptate dar mai vrem solutii,stim ca gresim dar vrem sa invatam cum sa n-o mai facem 😀

      adra_bell a răspuns:
      7 Februarie 2013 la 10:03 AM

      solutiile nu sunt universal aplicabile, mi-e teama ca tin foarte mult de context, de copil. Ai mei sunt foarte diferiti, ce merge aplicat cu cel mare, nu tine deloc la cel mic. Dar astea-s propozitii pe care eu ma feresc sa le spun. In loc de a scoate in evidenta ca fratiorul ei e mai mic, ii spun ca el ar dori sa se joace impreuna, pentru ca tine foarte mult la ea. Doar un exemplu

    dadatroll a spus:
    7 Februarie 2013 la 9:10 PM

    Sau al n plus unulea. Unde n>3 ca celelalte cazuri leai si tu.

    mamituni a spus:
    7 Februarie 2013 la 10:48 PM

    Din seria „raspunsuri pe masura intrebarilor”, venite, evident, din esprit de l’escalier:
    „Pe cine iubeste mama mai mult? Pe tine sau pe fratiorul tau?”
    „Pe ma-ta.”

      catintherain a spus:
      8 Februarie 2013 la 4:40 AM

      Bravo! Foarte tare! :))

      adra_bell a răspuns:
      10 Februarie 2013 la 10:14 AM

      da, asa le-ar trebui

    catintherain a spus:
    8 Februarie 2013 la 4:40 AM

    Mai adaug observatiile gen: „Gata, nu mai esti centrul atentiei, acum ca ai un fratior!” sau artisticul „acuma esti capra mare”. Ca sa nu mai spun ca, in multe povesti populare, fratele sau sora cea mica, praslea, sunt cei alesi, cei extraordinari, iar fratii mai mari sunt ori figuri negative, ori simple exemple de incercari ratate (vezi Harap-Alb, Praslea cel Voinic, Pacala, etc). Ca si cum nu ti-a iesit bine din prima si a trebuit sa tot faci copii pana ai dat de unul valabil.
    Cel mai trist este insa cand tonul acestor tratamente preferentiale e dat de parinti sau bunici. Iar criteriile difera: ala mai mic ca e mic, ala mare ca e primul-nascut, baiatul ca e baiat si e „firesc” sa fie preferat, fata ca fata si-au dorit (nefiresc, dar te pui cu gustul omului?), ala mai vorbaret si mai dezghetat, ala mai cumintel, ala mai sanatos si mai vioi, ala mai slab si mai vulnerabil, ala mai blond, ala mai sportiv, apoi, impartite, ala care seamana mai mult cu mine, sau cu tine, sau mai mult cu fi-miu si mai putin cu nora-mea etc etc.
    Si intotdeauna e trist, iar cel defavorizat cauta, inconstient, exemple in jur care sa-i confirme temerile. Eu, ca sora mai mare, observ mereu, si acum, la 29 de ani, copiii mai mari care stau in umbra fratilor mai mici, si ma doare inima de ei.

      adra_bell a răspuns:
      10 Februarie 2013 la 10:15 AM

      oh, da, povestile romanesti si fratele sau sora mai mare, intotdeauna mai rai, mai fraieri. Si eu sunt sora mai mare

    cri a spus:
    8 Februarie 2013 la 9:05 PM

    esentialul este ca ei sa fie educati de cineva care sa-i invete sa iubeasca (si sa se iubeasca – reciproc si intens) si ce inseamna unitatea, consultatia si atitudinea plina de grija 🙂

      adra_bell a răspuns:
      10 Februarie 2013 la 10:26 AM

      da, sper ca asta va conta cel mai mult

    Oana a spus:
    9 Februarie 2013 la 11:27 PM

    Foarte fain articol. Din pacate multe idiotenii ies pe gura omului!

      adra_bell a răspuns:
      10 Februarie 2013 la 10:25 AM

      Cred ca toti avem momentele noastre mai putin stralucite, chiar si un om inteligent are momente de idiotenie. Dar eu nu pot sa inteleg obiceiul asta, al romanilor, de a se adresa unui copil strain. Pe strada, oriunde, adultul se simte obligat sa faca un pic de educatie copilului altuia. Stateam odata cu Eva la o coada, Eva era mica, avea in jur de 2 ani si invatase sa-si sondeze narile. O lasam, pentru ca nu suporta batista bebelusului si ma gandeam ca atunci cand o invata sa sufle voi reusi sa-i explic ca nu-i ok sa faca asta (ceea ce si s-a intamplat). Si se intoarce o femeie din fata noastra, ii ia mana de la nas, si mai ii si zice „vai, fetita mare, bagi mana-n nas! Nu-i frumos sa faci asta”. M-am facut gri, femeia nici nu se astepta sa-i zic ceva. Si ni se intampla foarte des: „ce urata esti cand plangi!”, „vai, ce fetita rea!” etc.

    cristina a spus:
    9 Februarie 2013 la 11:38 PM

    imi place mult modul tau de a scrie. mi se par amuzant dar in acelasi timp plin de adevar si de profunzime. am doi copii (baiat de 7 ani si o fetita de 3 ani). Este greu de multe ori sa mediez conflictele, sa fiu sensibila fata de amandoi si sa inteleg si sa evaluez corect situatia. ma rog mult ca Dumnezeu sa imi dea intelepciune sa stiu cum sa ma port.

      adra_bell a răspuns:
      10 Februarie 2013 la 10:16 AM

      Multumesc, Cristina! Da, este greu, cel mai greu lucru din „jobul” asta, de parinte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s