Povestea unui tamplar si a unei croitorese

Publicat pe Actualizat pe

In tinerete, era inalt ca un brad, cu trasaturi curate si frumoase. Isi terminase ucenicia la oras si se intorsese in satul lui de pe malul Dunarii, cu gand sa-si faca un rost, sa munceasca si sa se insoare. Duminica, isi scotea draguta la hora, era aproape hotarat, mai ales ca, fara sa stie nimeni, relatia dintre ei trecuse de limita permisa in acele timpuri. Ii promisese fetei, care doar asa se lasase „pacalita”, si poate ca s-a framantat indelung cand a intalnit o alta ea, micuta si energica, invartind hora alaturi de alte fete. Dragoste la prima vedere s-ar zice, desi o cunostea, o lasase o copila si acum era o fetiscana, delicata si negricioasa. Avea o meserie, la fel ca el, se ridicau un pic deasupra celorlalti care munceau cu sapa pe camp. Si ea s-a codit pentru ca-l stia in vorba cu alta, si n-a cedat pana cand n-a cerut-o de nevasta.

La vremea aia, un evreu tanar scria la „Orasul cu salcami”, peste ocean se asculta mult jazz, lumea tocmai iesise din criza mondiala, iar in Berlin un diavol isi tesea nestiut itele. Aici, in satul de langa Dunare, nu se simteau toate astea, Gheorghe si bulgaroaica lui si-au facut o casa pe un lot de pamant dat de parintii lui si s-au intins sa traiasca asezat si frumos.
Gheorghe si-a facut in curte atelier de tamplarie si, harnic si priceput, a devenit repede cunoscut in toata regiunea. Asa mi-l amintesc cel mai bine, cu creionul dupa ureche, tragand la rindea si plamadind din lemn tot ce-i este trebuitor omului in casa. Avea putina carte si-ti calcula imediat volumul unui butoi, avea mult bun-simt si-i puteai cere cu incredere parerea in orice problema.
Pe ea o chema Polixenia, un nume destul de sucit, toata lumea ii zicea Paulina, stia sa faca de toate. Torcea, inca am prins-o sfaraind fusul, ingrijea de copil si, in zilele de targ, se scula dis-de-dimineata, punea doua vedre pe cobilita si mergea la oras cu lapte si branza. Era croitoreasa, cosea rochii si „capoate”, camasi de zi si camasi de noapte pentru femeile din sat si mereu s-a fudulit cu asta.
„Faaa, noi nu suntem orisicine, eu eram singura din sat care aveam doua pardisie
Oaaa, doua pardesie, mamaie? Dar nu mai aveau fetele pardesiu in satul asta?
Nu, eu aveam unul, dar il purtam si cu cordon si fara cordon.”

Cand diavolul isi gatase de tesut itele si incepuse sa arunce peste Europa un pled negru, viata satenilor de la malul Dunarii s-a schimbat. Gheorghe a plecat pe frontul de est sa lupte ca artilerist, Paulina a fost fortata sa primeasca nemti in gazda.

Si erau rai nemtii?
Nu erau, erau cilivizati, se straduia sa vorbeasca elevat. Dupa aia au venit rusii si au facut prapad, ii luau omului gainile de pe batatura, au violat fetele satului.

Savuram povestile cu rusii fascinati de ceasurile de masa si ma straduiam sa pricep de ce istoriile spuse de ei, de bunicii mei, erau atat de diferite de istoria invatata la scoala. De multe ori veneam de la scoala, „pe deal”, asa-i zicea strazii pe care stateau bunicii si ma opream la ei.

Ti-e foame, fa? ma intreba mamamia, si-mi asternea pe masuta de sub cais un stergar „de curat” si o farfurie cu o bucata copioasa de dolangaci.
Mancam stand pe banca, langa tataie si sporovand cu el, plina de importanta. Ca oamenii mari, asa te facea sa te simti, el saluta si cel mai mic om, il intreba de vorba si – nemaivazut – dar copiilor li se adresa cu „Buna ziua! Ce faci tălica?”.

De ce or trage toti copiii la tactu-mare, nu stiu, se mira Paulina. E zgarcit, o bomboana nu le-ar da, dar ei tot vin gramada pe el.

Acolo, sub cais, cu Scanteia pe masa din scandura simpla, primeam raspunsuri uimitoare la intrebarile mele de scolarita.

E adevarat , tataie ca regele va lua impozit cate un cos de porumb din patru?
Ne lua, dar ni ne lasa p-alelalte trei, astia ne-au luat tot si acum suntem robi la ei.

Nu era chiar rob, ii luase pamantul si vitele din curte, dar ramasese cu meseria lui. Lucrase la Santierul Naval si mai apoi, unul Osman il luase „tehnic” la ciclism. Repara biciclete, ciclismul a fost singurul lui viciu, oamenii cuminti au patimi cuminti. Avusese si multe motociclete, un mezeu, apoi un cezeu, eu l-am prins mergand pe o Mobra.

Cand scriu asta imi vine in minte mirosul de carburant si senzatia tactila pe tabla lucioasa a motocicletei, parcata mereu langa tufele de bujori. Daca rechem amintirile pe care le am despre vietile lor, stinse de ceva timp, miroase a lemn proaspat rindeluit, simt netezimea scandurii iesita de la abric, mi-am petrecut o buna parte din copilarie jucandu-ma la menghinele din atelier, si facand constructii din resturi de lemn, incat ma uit plina de uimire cum ai mei nu gasesc nimic interesant in cuburile lor, fitoase si scumpe, luate de pe internet.
Si mai tarziu, in adolescenta, in dupa-amiezile lenese de vara, lasam cartea pe care o citeam jos, pe covor, izbeam poarta gradinii si inca mai parcurgeam poteca pana la casa lor, sarind peste vitele de vie care-mi atarnau in cale. Erau batrani, ii gaseam la aceeasi masa, sub cais, veneam si acum dupa ceva bun dar adaugam o conversatie savuroasa cu bunica sau una sfatoasa cu bunicul.

Auzi, fa, ma intreba mamaia, iscoditor, e adevarat ce a zis a lu’ cutarescu despre tine?
O fi, mamaie, nu ti-am zis ca nu ma intereseaza barfele astea de la tara.
Fa, mie poti sa-mi spui, dar sa stii ca e mai bine sa te vorbeasca lumea decat sa nu te vorbeasca deloc. Dar aia mare, a lu’ Babacu’, de peste drum de voi, ce mai face? Are vreun iubit?
N-are, nu stiu sa aiba.
Aolica, mama, ce-o sa faca ea? Cand o sa mai vada cacat de barbat pe batatura, cine sa-si franga pxxa in maldarul ala de grasime! imi trantea mamaia cuvinte neaose, romanesti amestecand compatimirea cu dispretul pentru omul care nu se adapta la normele societatii.
Era rea de gura, cred ca doar eu apreciam conversatia spumoasa, sfarsind mereu in hohote de ras. Si de Gheorghe al ei se lega, fusese barbat bun, asa vorbea satul, ca o tinuse ca pe palme, nu muncise la colectiv ca „tarancile astea”, nu doar ca nu o batuse niciodata dar nici macar o vorba urata nu-i aruncase.
Uite, vezi, daca ai pacalit-o pe biata fata aia! se repezea in el, cand tarziu, la batranete, suferea de prostata, tarand o sonda dupa el. Te-a lovit Dumnezeu direct la madularul ala cu care ai facut rau!
Lasa-ma, Paulino, in pace! Care fata?! ca e baba ca tine ii raspundea el molcolm.
Baaaa, Dumnezeu e sus si le vede pe toate! nu i-o ierta bunica, uitand ca o lasase pe „biata fata” ca sa se insoare cu ea.

Mi-a facut bine sa scriu asta, putin si nerelevant, amintiri disparate despre vietile lor cuminti, cu pacate marunte, traite in curatenie, credinta si harnicie. Pentru ca ultima oara cand am vazut-o pe ea, tragea sa moara, era schimbata si as fi vrut sa mi-o amintesc asa, cu conversatia spumoasa sau scuturand un pres din carpe sau punandu-mi pe masa o bucata de dolangaci, cu margini aurite. Ea s-a dus prima sa se odihneasca la locul pregatit cu ani de zile inainte, asa fac la noi oamenii batrani, isi pregatesc toate cele, de au stat cosciugele cu numele lor vreo 15 ani in atelierele de tamplarie, spre groaza mea, care nu intelegeam aceasta seninatate cu care-si asteapta sfarsitul.

El, Gheorghe al lui Cucu, a mai trait cativa ani, intr-un carucior cu rotile, umbra bradului falnic care fusese in tinerete. Am amintirea ultimei discutii cu acest unchi, fratele bunicului meu, mintea ii ramasese tanara si era avid sa afle tot ce e nou, asa cum fusese mereu. Ma intreba de calculatoare si de internet, de oamenii din jurul meu, cautand in numele lor istoria neamului.
Antoniu, farmacistul, e seful tau? Cum sa nu-l stiu, tatal lui era grec, a fost colonelul meu pe front, imi raspundea putin mirat ca inca n-am inteles cum in lumea asta mare suntem toti legati intre noi prin ite invizibile care vin de la strabuni si merg mult in fata la nepotii si stranepotii nostri.
Simt cum se intinde o umbra de tristete, n-as fi vrut, au trait spre 90 de ani si au fost fericiti impreuna. Ani buni dupa moartea lor, de cate ori ma duceam la tara, ma trezeam ca trantesc portita de la gradina si ies pe poteca umbrita de vițe razlete de vie. Niciodata n-am parcurs mai mult de cativa pasi, locurile nu mai inseamna nimic dupa ce oamenii care le-au innobilat au disparut.

Acesta a fost bunicul meu, Gheorghe Cucu, artilerist pe frontul de Est, ciclist si motociclist in concursuri, cand altii nu cunosteau decat capra carutei, tamplar priceput, insurat din iubire mare cu Paulina cea cu doua pardisie, femeie harnica si cuminte, cu gura mare si suflet pe masura. Iar voi, copiii mei, sa nu uitati un adevar simplu pe care l-am invatat de la ei. Intotdeauna sa intrebati omul de-al cui este, poate veti da peste acele ite nevazute si sa-i asterneti pe masa un prosop de curat si o bucata de placinta cu margini aurite.

gheorghe cucu

Anunțuri

6 gânduri despre „Povestea unui tamplar si a unei croitorese

    Rux a spus:
    10 Februarie 2013 la 12:54 PM

    Ai nostri dragi sunt in continuare doar prin simplul fapt ca ne amintim de ei, ne gandim de ei, iar daca mai si vorbim, scriem si povestim … capata in mod firesc contur si in ochii revin aevea alaturi de noi:)
    Ce frumos ai scris despre dragii tai!

    Si Buni a mea este de la mare si, desi eu am fost doar in vizita acolo (bucurandu-ma sa imi cunosc si strabunicii), uneori am impresia ca prin povestirile bunicii am calatorit prin timp si spatiu in alte vremuri.

    O duminica minunata sa ai:)

    cu drag
    rux

    christine a spus:
    10 Februarie 2013 la 1:38 PM

    Foarte frumos si induiosator ai scris!

    arakelian a spus:
    10 Februarie 2013 la 3:22 PM

    mi-au dat lacrimile. F. frumos ai scris!

    marmota a spus:
    15 Februarie 2013 la 11:01 PM

    Multumesc, m-ai uns pe suflet. Sa odihneasca in pace batranii nostri.

    adra_bell a răspuns:
    16 Februarie 2013 la 11:04 AM

    Multumesc ca ati avut rabdare sa cititi un text atat de lung!

    […] intareste convingerea ca traim in cea mai buna perioada a istoriei. Singurele mele amintiri, din povestile bunicului, pe care nu aveam atunci rabdare sa le ascult, tin de ideea ca bunicul lui e venetic de la Arsache, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s