Un pic de istorie personala (I) – legende

Publicat pe Actualizat pe

Una dintre emisiunile mele preferate era „Who do you think you are?” facuta de BBC. In fiecare episod, o vedeta ajutata de arhivisti si istorici mergea pe arborele genealogic incercand sa ajunga la radacini. Documentele pastrate in ziarele vremii, recensamintele si arhivele bisericilor o duceau uneori adanc in timp, dezvaluind lucruri surprinzatoare.
Am incercat sa fac asta de acasa, apeland la amintirile pe care le am din povestirile batranilor si la ajutorul internetului. Am mers un pic pe ramura materna a familiei si am incercat sa prind istoria vietii lor prin istoria locurilor in care au trait. Fratele bunicului imi spunea ca „noi” nu suntem de aici ci de la Arsache.
Satul Arsache, azi Vedea, are o istorie veche presarata cu legende.
Cea mai veche legenda este povestita de un invatator anonim din sec XIX si sustine ca pe cuprinsul comunei se afla o cetatuie de pamant imprejmuita cu un sant. Cetatuia de forma rotunda ar fi fost construita de jidovi, niste uriasi care ar fi trait pe aici.
Când a venit omul pe pământ, cel dintâi meșteșug al lui a fost agricultura și ca să facă aceasta a trebuit să are și pe când omul ara au venit la el niște copii de jidovi și aceștia au luat pe om cu plug cu boi cu tot și l-a dus la mai marii lor, zicând că au găsit niște mici furniguțe care mereu lucrează. Și mai marii lor văzând aceasta au spus copii-lor că dacă au venit acestea pe pământ noi vom pieri.

Dincolo de legendele pastrate de oameni, documentele istorice spun ca satul exista la 1582 sub domnia lui Mihnea Turcitul. Treizeci de ani mai tarziu, in 1615, satul apare ca tinand de Manastirea Sveta Troiță (Sf. Troita) din Bucuresti, deci sat in mare parte manastiresc, pe teritoriul lui era si un schit al manastirii. De acest schit se leaga alta legenda povestita de V.A. Urechia in „Legendele române. Cum era odinoară. Nuvele reminiscente” (Ed. SOCEC. București, 1904, 2 vol.)

In toamna lui 1632, satenii condusi de Tudor poreclit Vale Iute s-au rasculat, nemultumiti de birurile pe care le dadeau catre manastire, sustinand ca nu sunt robii manastirii, nici rumani ci calarasi ai lui Voda Mateiu, oameni slobozi si mosneni adevarati. Tudor Vale Iute avea o fata, Ilinca, vestita pentru frumusetea si gingasia glasului ei. Toti feciorii ravneau sa o ia pe Ilinca de nevasta dar fata avea ochi numai pentru Ionel al lui jupan Grindea. Parintilor le suradea casatoria copiilor dar ar fi dorit sa amane putin, pentru ca Ionel era necopt, iar Tudor Vale-Iute ar fi asteptat sa se termine procesul cu manastirea condusa atunci de staretul Natanail.
Natanail, calugarul, era tanar si tot cadelnitand la slujbele bisericesti o observa pe Ilinca si hotaraste ca poate fi a lui, daca il ingenuncheaza pe Tudor Vale-Iute. Pleaca la Voda, la Targoviste unde se intelege cu un logofat si uneltesc impreuna aratandu-i acte false lui Voda, cum ca satul ar fi al manastirii iar satenii ar fi robi manastiresti si nu mosneni. Voda il crede pe calugar si il trimite inapoi cu carte domneasca in care le cere oamenilor „ca să vă dați datul și găleata și grâul ce sunteți datori, și de stupi, de râmători, să vă dați banii” si ii socoteste rumani ai manastirii.
Calugarul il cheama pe Tudor Vale-Iute si ii cere sa fie de acord fara razmerita, in calitatea lui de conducator si ii va fi bine si lui, si fetei lui, dar capul razmeritei nu cedeaza incercarii de mituire.
Suntem dorobanți, suntem călărași, adaogă Vale-iute, părinții noștri și-au vărsat sângele pentru țară și pentru domnie. Sunt 5 ani abia de când sute de ai noștri căzură în răsboiul împotriva Tătarilor, peste Olt. Eram buni oșteni atunci și oameni slobozi și acum suntem robii monastirii ? Sub domnia lui Leon Ștefan am plătit dăjdii și biruri, alăturea cu boieri, pentru Românii fugiți din țară din pricina birurilor grele, și sub povățuirea căpitanului Matei Basarab ne-am bătut împotriva lui Leon Ștefan Vodă, la Poiana Vistierului , și căpitanul Matei Basarab a scăpat de moarte în casa lui jupan Grindea, care cu primejdia vieții îl trecu în Ardeal, prin potecile neumblate. Și acum jupân Grindea și noi toți să fim rumânii părintelul Natanail? – Nu! nu! nu! strigă tot satul; ori slobozi cum am fost, ori murim cu toții!”

Natanail tocmeste un bulgar vanjos care o rapeste pe Ileana de la fantana satului si o inchide in tainita de langa clopotnita. Satul se razvrateste si porneste cu topoare catre manastire cerand inapoi slobozenia si libertatea fetei. Speriat, calugarului ii da drumul fetei pe poarta din dos a manastirii si ii goneste pa sateni punand cativa bulgari si sarbi sa traga cu flintele asupra lor. Tudor Vale-Iute se retrage si pleaca impreuna cu Grindea la Targoviste cu rugaciune catre Voda sa sfarame pitacul dat calugarului si sa-i aminteasca ajutorul dat in lupta in urma caruia au fost sloboziti. Mosnenii nu ajung la Voda, desi stau o iarna intreaga pe sub turnul Chindiei, dar uneltirile lui Natanail si ale logofatului care-l sprijinea la Curtea Domneasca fac ca Voda sa trimita un nou pitac care da dreptate manastirii si o mana de slujitori domnesti care sa-i supuna pe satenii razvratiti. Slujitorii domnesti trimit oameni la ocna, jefuiesc casele, le dau foc si le omoara pe sotiile capilor. Ilinca, frumoasa fata a lui Tudor Vale-Iute moare si ea de inima rea. Tudor il ia pe Ionel Grindea si face o ceata de 12 haiduci cautandu-si 20 de ani dreptatea in codru „caci la voda nu o poti afla”. Dupa atata haiducie, la schimbarea domniei, haiducii se inroleaza ca dorobanti in oastea lui Voda, urmarind sa obtina slobozenia Paraipanilor dar si sa se razbune pe logofatul Scotocila, omul lui Natanail la curtea. Le reuseste din plin si se intorc cu doua capete in traista: al logofatului si al celui care o omorase pe sotia lui Tudor. Ajunsi in sat, Ionel si Tudor duc capetele la morminte, dar cum orice legenda medievala se termina rau si insangerat, se si sinucid acolo.
Dincolo de legenda, satul nu este slobozit ci ramane in stapanirea manastirii si in secolul urmator. Date despre sat nu prea mai apar, singurul recensamant disponibil de pe la sfarsitul secolului XVIII se afla la Moscova. Un geograf francez, calatorind prin Valahia spune despre satele dunarene ca aveau drepta case locuinte subterane facute din lut si acoperite cu crengi. Cei mai instariti isi faceau bordeie mai lungi cu garliciul pe mijloc. Intr-o parte locuia omul, iar in alta isi adapostea vitele. Locuintele de paianta, acoperite cu stuf apar 100 de ani mai tarziu.

Sursa http://www.comunavedea.blogspot.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s