Povestea periei de haine

Publicat pe Actualizat pe

A fost odata o fetita cat se poate de obisnuita, nici frumoasa, nici urata, nici desteapta, nici proasta, nici buna, nici rea, nici grasa, nici…ei, aici trebuie sa recunoastem ca era o fetita tare slabuta, asa-i mai spunea mamaia ei, „betisor imbracat”, si-i gatea mereu cele mai delicioase mancaruri din lume ca s-o ingrase un pic. Fetita nu era mare pentru ca nu mergea inca la scoala, dar nici asa de mica incat sa nu inteleaga un pic lumea din jur, chiar daca evalua totul mai mult emotional, decat analitic. Avea cateva jucarii, nu prea multe, caci le cam strica, dar asta nu o afecta pentru ca prefera betele, noroiul, frunzele, bicicleta si mingea, pisoiul si catelul, ba chiar si cârdul de boboci de gasca ai bunicii era antrenat pentru lupte imaginare.

Dupa ce statea o perioada de timp la bunica, se intorcea acasa „rasfatata” pentru ca mamaia ei ii cam facea toate mofturile. Pe cat era fetita de banala, pe atat de multe ciudatenii avea. De exemplu, ii placea sa faca lucruri alaturi de bunica, cum ar fi sa aduca apa de la vecini. Daca bunica umplea din ciutura o galeata mare si cu o floare alba desenata pe emailul maro, trebuia sa-i umple si nepoatei o galetusa identica, doar ca mult mai mica. Apoi amandoua erau conduse la poarta de vecina, traversau ulita prafoasa carand galetile cu apa, le puneau pe buturugile lor si beau cate o cana zdravana de apa rece. Sau sa mature frunzele cu un tarn mare de nuiele, sa le stranga cu farasul, sa le puna in cos si apoi sa faca un foc strasnic, sau sa dea la pui, sau sa tina cosuletul cand mergeau sa adune rosii.

Daca se intampla ca fetita sa doarma sau sa fie prinsa cu joaca si apoi o sa vada pe mamaia ei intrand pe poarta cu galeata plina, se lasa cu mare suparare. Fetita se supara si cerea ca apa sa fie varsata, iar timpul sa fie intors pana la un moment anterior astfel incat acea actiune a bunicii, de a aduce singura apa, sa fie anulata si abia apoi sa aduca alta apa, impreuna. Sau frunzele sa fie imprastiate la loc, puii sa mai manance o data de seara…. Daca nu se intorceau un pic in timp, fetita se supara si mai tare, plangea si se tavalea pe jos, astfel incat mamaia invatase sa evite scenele si oprea timpul facand-o pe fetita sa creada ca este o persoana foarte importanta si ca parerea ei conteaza la fel ca a unui adult.

Nu asta voiam sa povestesc, era de fapt povestea periei de haine. Vara mai era de treaba si de joaca pentru fetita, dar iarna, dupa ce se mai uita cum tese bunica la razboi si mai baga un lemn pe foc, nu prea mai gasea mare lucru de facut asa ca adoptase o perie de haine drept papusa, o imbraca in petice, o dadacea si o culca.

„Oiță, du-te pana la magazin si ia-i fetii o papusa, ca doar n-om saraci, se joaca si ea cu peria aia.”

Oiță, adica tataie, si-a pus cojoaca in spinare si infruntand zapada s-a intors cu o papusa cu ochi mici, negri, ca doua puncte rautacioase. Pe fetita a cam speriat-o privirea pictata a papusii si a refuzat sa se joace cu ea argumentand ilogic ca papusa e nebuna. Dar mamaia a insistat ca seara, papusa sa vina in pat langa ele. (Uitasem sa spun de rasfatul asta, mamaia credea si ea ca umbrele proiectate de crengi pe tavan se transforma noaptea in vrajitoare si „diori” si dormea in pat cu fetita). A doua zi, dis-de-dimineata, nu mult dupa ce a cantat cocosul si s-au auzit cloncanind curcanii, fetita a iesit in usa si, fara mila, cu un gest scurt, a aruncat in zapada murdara cu papusa cea rautacioasa. S-a intors in casa, a scos peria de haine din periera si a continuat sa se joace cu ea ca si cum nimic nu se intamplase. Uimita, mamaia s-a intors in casa tinand in mana papusa cu hainele ude. Dar s-a lamurit repede, acceptand explicatiile nepoatei, ca papusa chiar era nebuna, peste noapte o batuse si o zgariase pe biata fetita, ba chiar a facut haz ani in sir pe subiectul acesta, plictisind-o uneori pe nepoata adolescenta cu povestea papusii nebune.

Dincolo de povestea cat se poate de adevarata a acestei fetite banale, am ramas cu amintirea acelei bunici extraordinare pentru ca a inteles-o atat de bine pe fetita, a respectat-o ca pe un om mare si a sustinut-o in lupta cu nebuna de papusa, fiind de partea ei. Tarziu, dupa multi ani, mi-am adus aminte de povestea periei de haine. Cand cresc si eu o fetita si spun sincer, cu mana pe inima mea de mama obisnuita, ca mi-ar fi greu poate sa nu trec de partea papusii, sa nu evaluez in minte toate tulburarile comportamentale cunoscute, sa nu dau fuga la calculator sa citesc despre Asperger sau mai stiu eu ce as gasi. Dincolo de cele mai delicioase mancaruri, de amintirea zilelor insorite cand antrenam un card de boboci sau de cea a focului duduind strasnic in soba, am primit un dar foarte pretios. Daca sunt la fel de desteapta ca ea, poate-l vor primi si copiii mei. Sarut mana, mamaie!

curtea
curtea unde se antrenau bobocii

Un gând despre „Povestea periei de haine

    christine a spus:
    5 Decembrie 2014 la 4:56 PM

    Superb!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s