Gărduțul din lemn

Publicat pe Actualizat pe

Moș Ion Pleavă aproape că nu oprea carul în fața curții, baba lui cobora de pe loitră din mers și fugea să deschidă porțile de la șosea, apoi pe celelalte, de la bătătură. Moșul stătea țanțoș pe ladă și plesnea ușor spinările late ale boilor, în timp ce baba Marioara fugea pe lângă car.
Dă-te, fă, la o parte, că te calcă boul de-ți rupe picerili! iar eu mutam milimetric picioarele încălțate în papucei din plastic.
Uneori eram acolo când soseau boii, îi vedeam de cum treceau pe șosea și fugeam în curtea lor, prin spate, sărind gărduțul de la fântâna comuna, de pe hotar. Îmi amintesc când s-a săpat pentru fântână, vânele de apă tot secau de la o vară la alta și aveam nevoie de o fântână mai adâncă, îmi amintesc hăul imens în care urmau să coboare tuburile de beton împrăștiate prin curte, de am jucat o vară întreagă cea mai bună v-ați ascunselea. Și petreceam mult timp la fântână, ridicam capacul de tablă și zbieram toți patru spre ochiul lucitor de apă, primind țipetele pe care apa ni le întorcea, sau scufundam și ridicam ciutura grea doar de dragul de a ne arăta forțele. La fântână se întâlneau și mamele noastre să stea de vorbă, peste fântână ne trecea baba Marioara câte un pepene rece, scos direct din butoi, fântâna era un simbol al bunei vecinătăți, fântâna era prietenie și înțelegere, gărduțul acela pitic,sub ghizduri, unea cele două curți.
Dar când veneau boii, nu mai zăboveam, săream repede și intram în curtea vecinilor. Nici nu știu ce mă fascina mai mult: animalele greoaie cu coarnele acelea imense, pufnind aer cald pe nările largi în care pumnul meu mic ar fi intrat cu totul sau jugul masiv, din lemn brut devenit lucios de atâta lustruit pe grumajii lor.
Moș Ion dejuga boii, în timp ce baba lui le punea câte o căldare de apă în față, își dădea jos dirmeaua cât să-și răsucească coada albă, împletită la spate și se apuca să descarce carul. Moș Ion Pleavă venea mai spre sfârșit, se învârtea prin curte, își sumeca mânecile cămășii, așa se îmbrăca iarnă sau vară, în camașă cu mânecă lungă și pantaloni de culoarea șoarecelui. Cam puțea când treceai pe lângă el, poate ăsta era motivul pentru care-l ocoleam, mai puțin sâmbăta, zi de primeneală, atunci îl chema baba să-l spele în albia de lemn, îi dădea să îmbrace izmene curate,cu care el se așeza pe trepte și întindea labele picioarelor să i se taie unghiile gălbejite și groase ca niște copite.
După ce terminau de descărcat carul, pe jos rămânea un strat moale de paie, trifoi sau pănuși de porumb pe care nu-l strângeau niciodată, veneau găinile să-l scurme sau îl călcau cu labele lor palmate rațele leșești, rotunde și murdare de la apă mâloasă din lăcanul cât un lighean împuțit. Ocoleam așternutul ăla permanent în care papuceii mei din plastic moale s-ar fi afundat, având grijă să nu ajung în raza câinelui care se agita în lanț, cu gingiile vinete și caninii plini de bale. Alde Pleavă aveau câini fioroși, gata să te sfâșie, niciodată dornici să se gudure sau să fie mângâiați de copii, spre deosebire de al nostru, Doxa, o cățea albă pe care ne-o adusese de pui Sebi, a lu nea Bibi, șoferul de pe autobuz. Doxa fusese îmbăiată, mângâiată, ba chiar pusă să doarmă într-un leagăn vechi de lemn, găsit prin pătul. Doxa era un copil cu blană, fugea în urma noastră prin grădină și ne sărea cu labele pe spate, câinele lor era o fiară înlănțuită, cu colți gata să te sfâșie.
Tot peste gărduț a sărit Sorinel, vino, vino repede, tataie a prins un câine în grădină.
M-am dus, știam că moș Ion urmărește de mult un câine lăsat slobod care le încurca straturile de zarzavat. Îl legase la capul viei, de ultimul par, iar noi ne-am așezat pe jos, la o distanță sigură, deși câinele străin era culcat și ridicase vesel urechile, dând din coadă către noi. Am stat toți patru în așteptare, am stat îndelung, până a apărut moș Ion, a rupt un arac de la roșii și s-a îndreptat spre noi. Știam că o să bată câinele, mi se părea corect, câinele trebuia dezvățat să mai driguie zarzavaturile, până la urmă și noi o încasam când făceam drăcii.
Ne ridicasem în picioare și urmăream cum câinele se rotea înnebunit, spânzurat în frânghia cu care era legat, încercând să evite loviturile, dar cu fiecare izbitură de arac simțeam cum mă cuprinde greața.
Oprește-te, am strigat când câinele s-a lungit și nu s-a mai ridicat sub ploaia de lovituri.
Dar moș Ion nu m-a auzit, cu toată liniștea care se lăsase, câinele nu mai urla, nu mai schelălăia, doar gemea. Am încercat să prind aracul, dar moșul mi-a strigat să mă dau deoparte și atunci i-am văzut fața care se rotunjise de plăcere, ochii-i luceau înveseliți, iar la colțul gurii îi curgea un firicel de scuipat. Acuma-l lovea peste cap, botul câinelui era plin de sânge, hârâia greu prin lichidul roșu care se scurgea pe pământ iar în ochii rotunzi, căprui se citea o spaimă infinită, umană sau mai poate dincolo de uman, o spaimă comună și nouă, oamenilor, și lor, animalelor.
Când moș Ion a lăsat aracul și a luat furca, am fugit prin grădină la noi în curte. A fost pentru ultima oară când am sărit gărduțul de la fântână, de atunci nu m-am mai dus să văd cum veneau boii, cum îi dejugau, stăteam cuminte în spatele gărduțului chiar dacă mă chemau, mă agățam recunoscătoare de lemnul cald și spuneam că nu vin, mi-e frică de câine.

foto1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s