istorii personale

Gărduțul din lemn

Publicat pe Actualizat pe

Moș Ion Pleavă aproape că nu oprea carul în fața curții, baba lui cobora de pe loitră din mers și fugea să deschidă porțile de la șosea, apoi pe celelalte, de la bătătură. Moșul stătea țanțoș pe ladă și plesnea ușor spinările late ale boilor, în timp ce baba Marioara fugea pe lângă car.
Dă-te, fă, la o parte, că te calcă boul de-ți rupe picerili! iar eu mutam milimetric picioarele încălțate în papucei din plastic.
Uneori eram acolo când soseau boii, îi vedeam de cum treceau pe șosea și fugeam în curtea lor, prin spate, sărind gărduțul de la fântâna comuna, de pe hotar. Îmi amintesc când s-a săpat pentru fântână, vânele de apă tot secau de la o vară la alta și aveam nevoie de o fântână mai adâncă, îmi amintesc hăul imens în care urmau să coboare tuburile de beton împrăștiate prin curte, de am jucat o vară întreagă cea mai bună v-ați ascunselea. Și petreceam mult timp la fântână, ridicam capacul de tablă și zbieram toți patru spre ochiul lucitor de apă, primind țipetele pe care apa ni le întorcea, sau scufundam și ridicam ciutura grea doar de dragul de a ne arăta forțele. La fântână se întâlneau și mamele noastre să stea de vorbă, peste fântână ne trecea baba Marioara câte un pepene rece, scos direct din butoi, fântâna era un simbol al bunei vecinătăți, fântâna era prietenie și înțelegere, gărduțul acela pitic,sub ghizduri, unea cele două curți.
Dar când veneau boii, nu mai zăboveam, săream repede și intram în curtea vecinilor. Nici nu știu ce mă fascina mai mult: animalele greoaie cu coarnele acelea imense, pufnind aer cald pe nările largi în care pumnul meu mic ar fi intrat cu totul sau jugul masiv, din lemn brut devenit lucios de atâta lustruit pe grumajii lor.
Moș Ion dejuga boii, în timp ce baba lui le punea câte o căldare de apă în față, își dădea jos dirmeaua cât să-și răsucească coada albă, împletită la spate și se apuca să descarce carul. Moș Ion Pleavă venea mai spre sfârșit, se învârtea prin curte, își sumeca mânecile cămășii, așa se îmbrăca iarnă sau vară, în camașă cu mânecă lungă și pantaloni de culoarea șoarecelui. Cam puțea când treceai pe lângă el, poate ăsta era motivul pentru care-l ocoleam, mai puțin sâmbăta, zi de primeneală, atunci îl chema baba să-l spele în albia de lemn, îi dădea să îmbrace izmene curate,cu care el se așeza pe trepte și întindea labele picioarelor să i se taie unghiile gălbejite și groase ca niște copite.
După ce terminau de descărcat carul, pe jos rămânea un strat moale de paie, trifoi sau pănuși de porumb pe care nu-l strângeau niciodată, veneau găinile să-l scurme sau îl călcau cu labele lor palmate rațele leșești, rotunde și murdare de la apă mâloasă din lăcanul cât un lighean împuțit. Ocoleam așternutul ăla permanent în care papuceii mei din plastic moale s-ar fi afundat, având grijă să nu ajung în raza câinelui care se agita în lanț, cu gingiile vinete și caninii plini de bale. Alde Pleavă aveau câini fioroși, gata să te sfâșie, niciodată dornici să se gudure sau să fie mângâiați de copii, spre deosebire de al nostru, Doxa, o cățea albă pe care ne-o adusese de pui Sebi, a lu nea Bibi, șoferul de pe autobuz. Doxa fusese îmbăiată, mângâiată, ba chiar pusă să doarmă într-un leagăn vechi de lemn, găsit prin pătul. Doxa era un copil cu blană, fugea în urma noastră prin grădină și ne sărea cu labele pe spate, câinele lor era o fiară înlănțuită, cu colți gata să te sfâșie.
Tot peste gărduț a sărit Sorinel, vino, vino repede, tataie a prins un câine în grădină.
M-am dus, știam că moș Ion urmărește de mult un câine lăsat slobod care le încurca straturile de zarzavat. Îl legase la capul viei, de ultimul par, iar noi ne-am așezat pe jos, la o distanță sigură, deși câinele străin era culcat și ridicase vesel urechile, dând din coadă către noi. Am stat toți patru în așteptare, am stat îndelung, până a apărut moș Ion, a rupt un arac de la roșii și s-a îndreptat spre noi. Știam că o să bată câinele, mi se părea corect, câinele trebuia dezvățat să mai driguie zarzavaturile, până la urmă și noi o încasam când făceam drăcii.
Ne ridicasem în picioare și urmăream cum câinele se rotea înnebunit, spânzurat în frânghia cu care era legat, încercând să evite loviturile, dar cu fiecare izbitură de arac simțeam cum mă cuprinde greața.
Oprește-te, am strigat când câinele s-a lungit și nu s-a mai ridicat sub ploaia de lovituri.
Dar moș Ion nu m-a auzit, cu toată liniștea care se lăsase, câinele nu mai urla, nu mai schelălăia, doar gemea. Am încercat să prind aracul, dar moșul mi-a strigat să mă dau deoparte și atunci i-am văzut fața care se rotunjise de plăcere, ochii-i luceau înveseliți, iar la colțul gurii îi curgea un firicel de scuipat. Acuma-l lovea peste cap, botul câinelui era plin de sânge, hârâia greu prin lichidul roșu care se scurgea pe pământ iar în ochii rotunzi, căprui se citea o spaimă infinită, umană sau mai poate dincolo de uman, o spaimă comună și nouă, oamenilor, și lor, animalelor.
Când moș Ion a lăsat aracul și a luat furca, am fugit prin grădină la noi în curte. A fost pentru ultima oară când am sărit gărduțul de la fântână, de atunci nu m-am mai dus să văd cum veneau boii, cum îi dejugau, stăteam cuminte în spatele gărduțului chiar dacă mă chemau, mă agățam recunoscătoare de lemnul cald și spuneam că nu vin, mi-e frică de câine.

foto1

Salba

Publicat pe

Varvara se culcase, băgată sub plapuma grea de lână îşi luase burta în braţe şi aştepta să-i vină somnul, mângâind pruncul din pântece. O fi băiat sau o fi fată? se întreba fără prea mare interes, pentru ea era important să fie sănătos, altfel, ce-o da Dumnezeu, dar îl ştia pe Mite al ei, ar fi fost fericit doar cu băiat. În odaie, sforăitul zgomotos al bătrânului acoperea trosnetul lemnelor din sobă. Apoi îi veni miros de pucioasă, o lumină jucă pe peretele de la geam şi simţi mâna grea a soacră-sii pe umăr.
– Varvaro, dormi? Haidi, scoală-te, să mergem pe la Lina!
– La ora asta, mamă? abia de a protestat Varvara nedumerită, dar s-a ridicat şi a luat cămaşa de zi pe care i-o întindea bătrâna.

Lampa îi lumina nemiloasă trupul gol de care Varvara se ruşinase de când intrase în familia asta de femei puternice, şoldoase, cu braţe rotunde şi ţâţe mari. Ea era alt soi, firavă ca un ţâr, băţ îmbrăcat îi zicea soacră-sa cu un dispreţ pe care nu se străduia să şi-l ascundă. Măcar ăl bătrân nu putea s-o vadă, dormea de tăiai lemne pe el, chiar dacă povarna nu prea mai mergea, el tot era acolo, zi de zi, la încercat fruntea.

Înainte de război, la povarnă veneau căruţe din toată plasa, încărcate cu butoaie de borhot, se făcea coadă până la drum, ţuica curgea zi şi noapte, acum rar mai aveau muşterii, în sate rămăseseră mai mult femei neinteresate de ţuică, din prune făceau magiunuri şi pistil …..Continuare

Mărțișorul

Publicat pe Actualizat pe

Mărțișorul vine dintr-o vreme magică în care nu măsuram anotimpurile după calendar, în luni și zile, dar le simțeam prin toți porii, le miroseam și le gustam.
Mărțișorul deschidea primăvara, urmau grăbite și alte semne: mucenicii, ciorbica dulce cu nucă și scorțișoară, așa cum se face în sud, apoi înflorea caisul uriaș din fața curții într-o copertină de flori parfumate și totul se încheia cu Paștele, când bunica îmi cumpăra rochiță și pantofi noi.
Îmi amintesc și acum unul dintre primele mărțișoare primite, un înduioșător ghiocel din tablă vopsită, trimis de un văr care a crescut în familie. Aș evita să spun ieftin sau chinezărie, cuvinte care se vehiculează acum, mărțișorul era un semn de afecțiune.
Mai târziu, în primii ani de școală, la tradiția de o oferi un obiect mic, legat cu șnur alb și roșu s-au adăugat noi semnificații. Era bucuria de a merge împreună cu mama, să-mi aleg mărțișoare pentru colege, dar și un semn de prietenie, pentru că se ofereau și se primeau mărțișoare doar între prietene. Ni le înghesuiam pe toate pe pieptul uniformei, nu voiam să supărăm pe nimeni nepurtând mărțișorul primit, asta ar fi însemnat o ofensă gravă și un semn de respingere.
Purtam mărțișoarele aproape toată luna, treptat unele se mutau în grădină, le agățam de crengile pomilor, iar pe cel mai frumos îl dăruiam caisului de care era legat un leagăn de sfoară, pentru că-l știam bătrân și voiam să-l păstrez sănătos ca să-mi țină leagănul.
Mărțișorul n-a crescut deodată cu mine, l-am uitat o perioadă, și-a pierdut toate aceste semnificații, l-am redescoperit ca semn de dragoste în tinerețe, când îl primeam de la băiatul iubit, dar era altfel, un dar mai scump, îl recunoșteam doar după șnurul alb și roșu.
Cred că într-o primăvară am și uitat de el, probabil a fost în anul în care nici măcar n-am observat că au înflorit pomii. Dar n-a murit, mărțișorul doar a încheiat un ciclu și a revenit în familie. Aduce și mai multă bucurie, pentru că acum eu merg împreună cu copiii mei să își aleagă mărțișoare pentru colege. N-are cum să fie un obiect mic și ieftin care să stimuleze comerțul, e mai mult, se vede după bucuria cu care ei se pregătesc dinainte, își fac liste și știu exact ce și cui i se potrivește, după grija cu care își pun punguțele pline de culoare de cu seară, când își fac ghiozdanele.
I-am învățat din anii trecuți că mărțișoarele se mută apoi în livadă, e felul nostru de a transmite generației următoare o tradiție veche într-o lume care pare să se schimbe de la o zi la alta.

Țărăncile

Publicat pe Actualizat pe

Bunica paternă era țărancă, purta basma legată sub bărbie și șorț negru brodat pe margini. Se așeza seara pe marginea prispei din pământ și chema rațele ”mani, mani”, iar eu stăteam lângă ea și o băteam la cap cu întrebări, dar era tăcută, sătulă de câți copii crescuse, frații mai mici, plus încă 7 ai ei. Cea mai mare din șapte copii, pe vremea ei prima născută nu era dată la școală, rămânea acasă să-și crească frații mai mici, iar eu insistam seară de seară să o învăț să citească, aducând argumente peste argumente, fără să dau înapoi în fața tăcerii ei.
Bunica maternă era tot țărancă, făcuse 4 clase. Era magiciană, turna făină și apă și apoi scotea o foaie atât de subțire încât vedeai prin ea și sucitorul n-o mai putea subția. Atunci o ridica pe pumni și o învârtea prin aer de o făcea cât un cearceaf. Cosea pe ”itamină” fețe de masă cu modele complicată, iar iarna punea războiul și făcea macate din lână și preșuri din ațe. Îmi amintesc războiul, ocupa toată odaia, îmi rămânea loc să mă strecor pe margine, pe lângă drugii de lemn lustruit, era neted ca lemnul de la jugul boilor. La ea, cel mai tare mă fascina că citea. Citea tot ce-i pica în mână, romane polițiste de Rodica Ojog Brașoveanu, romane românești, cărțile de povești mi le punea mie deoparte. Mai târziu, îmi făcea și recomandări, ea mi-a pus în mână Jar a lui Rebreanu și mi-a zis:
Citește-o, mamaie, că ai crescut, să vezi ce proaste sunt fetele, să nu fii și tu așa.
Mamaia de pe deal era o mătusă în curtea căreia am crescut, cumnata bunicii materne. Nu se aveau bine, între ele era o rivalitate care pornea de la foile de plăcintă și mergea până la citit.
Și ea tot țărancă, tot patru clase, era croitoreasă, inmuia în gură creionul chimic și nota cu litere chinuite măsurătorile. Și p-asta o dădea hărnicia afară din casă, toată ziua scutura, spăla, curăța, preșurile de ață din casa n-aveau fir de praf și gătea cu mare artă, dar fără să-și întreacă rivala. Mă lua pe mine pe post de juriu:
Vezi, fă, că am făcut dolangaci, e pe poliță. E bun?
Aham, mormăiam eu cu gura plină.
E mai bun al meu sau al mă-tii marii?
Alu mamaie e mai bun dar și alu mata e bun.
Se înnegura.
Mai citește, fă, mă-ta marea? Ce cărți a mai citit? mă întreba cu glas ușor amuzat și, fără să mai aștepte răspunsul meu, adăuga: Fi-i-ar citania a moartii, femeie bătrână stă cu cartea în brațe!
Și acum regret că eram brutal de sinceră, măcar o dată să-i fi spus că ea face cel mai bun dolangaci, deși cred că o distra răspunsul meu de copil, când am mai crescut nu m-a mai pus să jurizez dolangacii, plăcintele sau ostropelul.

 

Butelia

Publicat pe Actualizat pe

Nu de colinde e legat Crăciunul în mintea mea, nici de bradul împodobit, sarmale și cozonaci sau zăpadă imaculată, Pentru mine, Crăciunul aduce a butelie. O butelie groasă și negricioasă, cu vopseaua scorojită și capacul inșurubat ca un gât de pe care lipsește capul.
Nu mai știu la câte luni avea dreptul la butelie o familie de patru persoane, dar îmi amintesc că butelia se termina prea devreme, moment în care mama își lăsa mâinile să atârne pe lângă corp, a disperare. Butelia se lăsa moștenire, butelia era un bun valoros la care orice hoț râvnea, butelia se strecura cu rugăminți în portbagajul vărului de la București pentru că acolo se putea încărca fără cartelă, butelia trebuia să fie plină de Crăciun ca nu cumva să-ți facă pocinogul și să te lase fără flacără sub oala cu sarmale sau să-ți rămână toba nefiartă.
Te asigurai că ai butelie de Crăciun, așa cum te asigurai că ai reparat toate hachițele pe care ți le făcea televizorul, să fii sigur că n-o să se dea peste cap sau să facă prea mulți purici chiar în noaptea de Anul Nou.
Oamenii chiar se organizau pentru a duce la bun sfârșit operațiunea ”butelie”, ar fi trebuit să stea zile în șir la coada din spatele PECO, dar cumva se adaptaseră, la coadă lăsau doar capacele legate în șir cu o sfoară și cu un număr mâzgălit cu creta. Numărul corespundea unui nume trecut pe o listă, iar lista era în posesia paznicului capacelor, schimbat la câteva ore de alt număr de pe listă. Paznicul capacelor patrula de colo prin frig, atașa la coadă un nou capac, nota numărul și numele, comunica cu angajații PECO, străduindu-se să afle noutăți despre ”când vin buteliile”, și transmitea veștile celor de pe listă.
Paznici de noapte la capace erau doar bărbații, tata fusese spre dimineața și acum plecaseră la țară, să taie porcul.
Eu urma să încarc sifoanele, să cumpăr pâine și să dau o fugă pe la PECO, pentru ultimele noutăți. Aveam banii și ceva în plus, în caz că se bagă lămâi, cartela de pâine și o dimineață întreagă pentru a sta pe la cozi.
Mai aveam un pix pe care o femeie îmbrăcată în costum de baie se dezbrăca, în funcție de cum înclinai pixul. Unul dintre cei cu lista plecase și-l uitase acolo, descrierea lui era vagă, un bărbat cu șubă și căciulă de miel, asta era moda vremii la bărbați, femeile purtau paltoane și căciuli de vulpe polară.
Am plecat la pâine jucându-mă pe furiș cu pixul din buzunar. Coada era uriașă, dar știam să stau răbdătoare, avansând pas după pas, făceam des cozi de tot felul, mai puțin la carne unde era ”omor”, acolo coada devenea un fel de animal monstruos și viu care se frământă și mugește. Coada era o lume cenușiu uniformă din care apăreau câteva personaje, mereu aceleași, chiar dacă chipurile difereau. De agitator fusesem avertizată să mă feresc, ca și de cel care spunea bancuri în gura mare, nimeni nu-mi spusese de labagii, nu erau chiar rari, profitau de înghesuială, dar instinctul mi-a fost dintotdeauna un paznic alert, a suplinit cu succes pudoarea stupidă cu care erau educați copiii. După vreo juma de oră de stat la coadă a trebuit să abandonez din cauza unui astfel de personaj, măcar am rămas înciudată pe margine cât să văd cum idiotul o ia pe coajă de la bărbatul celei care era în fața mea. Îmbrâncelile și chiar bătăile pe marginea cozilor nu erau ceva neobișnuit, mai ales la carne sau ouă, oamenii ieșeau cu hainele sfâșiate, se certau pe motiv de furat rândul sau dacă s-au luat mai multe pungi decât aveau dreptul, iar tensiunea creștea când se afla că nu va ajunge pentru toată lumea.
Pe labagiu l-am regăsit ca paznic la capace, mi-era frică de el și, în loc să mă duc să-l întreb când vin buteliile, am stat stingheră, lăsând între mine și el șirul lung de capace negre. S-a dus un băiat mai mic decât mine, de la blocul Turn.
Băi, băețică, i-a zis, proptit în picioare, cu căciula de miel dată pe ceafă, fruntea transpirată și burta revărsată din șuba descheiată, tu știi ce înseamnă PECO?
Petrol comerț, i-a răspuns băiatul.
Hă, hă, hă, nu bă, înseamnă altceva, și i-a hohotit răgușit răspunsul, du-te și spune-i și gagicii tale, dar eu fugisem deja, și așa, din fugă, fără să mă opresc, i-am aruncat pixul la container.

sursă foto
12662655_1115570248483160_3045768220935360107_n

Tabăra de muncă

Publicat pe

Nici măcar un cotei scăpat din lanț direct în uliță nu s-ar fi simțit mai liber și mai fericit decât eram eu. Se terminase, nu doar stresul primului examen, se terminase cu învățătura pe un an întreg. Venisem doar să mă mai admir o dată pe lista cu admiși de la afișier.
”Elevii liceului vor merge în tabără de muncă organizată în luna august. Cazarea în barăci și masa sunt asigurate. Inclusiv clasele a IX-a. Înscrierile se fac la tovarășul director Dincă Ion. Tabăra este obligatorie, neprezentarea duce la exmatriculare”.
Literele astea bătute mărunt la mașina de scris îmi curgeau ca un junghi prin torace, uram din tot sufletul practica agricolă, iar acum mă întrebam ce o fi aia tabără de muncă. Am plecat acasă fără aerul fericit cu care venisem, arătam mai degrabă a cățel bătut.
Mult m-am mai frământat, dar am hotărât să nu spun nimic nimănui, până la urmă afișul nu era acolo cu o zi înainte, puteam să mă prefac că nu l-am văzut. Ai mei m-ar fi trimis în tabără de muncă, i-ar fi speriat perspectiva exmatriculării din cel mai bun liceu din oraș.
Vacanța a curs, iar eu am mai uitat, literele se mai întorceau din când în când să mă mai bântuie, oferindu-mi scenarii negre care începeau cu ”dar dacă…” sau ”totuși….”.
Prima zi de liceu, colegi necunoscuți, o sală în trepte care se numea pompos ”amfiteatru de chimie”. În clasă a intrat un om mic și chel, cu două pămătufuri de păr ridicate ridicol deasupra urechilor. Când a spus că este directorul Dincă am crezut că leșin și abia mai respiram când ne-a cerut să ne ridicăm în picioare și să ne spunem numele și școala de unde venim. Clar, a venit să mă dea afară din liceu pentru că n-am fost în tabără. Îmi doream să mă fi dus, să fi cules singură o tonă de roșii, un câmp întreg, aș fi umplut singură remorcă după remorcă, ce dacă ai mei avusesră în perioada aia bilete prin sindicat la Venus? Poate mai luau ei bilete și în alt an, peste vreo doi sau trei ani, fir-ar a naibii de mare, de plajă, aș fi dorit să sece și să nu-l fi cunoscut niciodată pe băiatul cu ochii albaștri care stătea la același etaj în hotel și cu care schimbasem priviri pline de înțelesuri sfioase tot sejurul.
Fata din prima bancă sare în picioare, își strigă numele, satul de unde este și adaugă ”am fost în tabăra de muncă”.
Urmez. Mă ridic tulbure în picioare și-mi miorlăi numele și școala.
Cum te cheamă, fetițo?
Năstase Ana, școala nr 6, repet la fel de palid, așteptând pierdută să mă întrebe de tabără.
Și ia zi, de ce vorbești așa încet? N-ai mâncat? Te-am speriat eu cu ceva?
…..
Zi? insistă omulețul cu voce puternică.
(trebuie, trebuie neapărat să spun ceva)
Știți, și mama a făcut liceul tot aici, la Maiorescu.

12670171_1113716875335164_2628634860361423883_n
Foto cu titlul: ”Munca patriotica (obligatorie) – eleve de liceu la recoltat de piersici la I.A.S. Sadova, judetul Dolj – 1983” sursa

Cum mi-am petrecut ultima mineriadă

Publicat pe Actualizat pe

Livingul era enorm, cu semineu, mobilă din lemn masiv, tavan cu grinzi din lemn, o canapea confortabilă pusă în fața unei ferestre mari prin care se vedeau fulgi de zăpadă leneși. Era dimineață, foarte dimineață, mă trezisem mai devreme ca să prind știrile, nebunii nu mă lăsau deloc să mă uit la televizor, cică venisem acolo să ne distrăm. Ne și distram, nu zic, colindam toată ziulica, iar seara ne retrăgeam la vila asta frumoasă și ne dădeam pe pârtia din curte folosind tăvile din bucătărie pe post de săniuțe. Ultima vilă din Cumpătu,  alunecai pe pârtie de te plictiseai, atât era curtea de mare,mărginită de brazi parfumați.

Să repetăm, dimineață, decor de nu văzusem în viața mea, era prima dată când stăteam într-o vilă de protocol, pufuleți de zăpadă afară, iar eu, fericită că toată lumea doarme, dau drumul la televizor. Minerii, vin minerii, minerii se luptă cu forțele de ordine, minerii au pornit spre București, sunt la Costești. Mă uit fascinată și speriată, nu-mi vine să cred că la atâția ani distanță se întâmplă din nou. Dau mai tare, poate s-o trezi M să împart nebunia asta cu el, dar vreau să și maschez gemetele care vin de la etaj, prietenii noștri descoperiseră cu mult înaintea Mihaelei Rădulescu virtuțile terapeutice ale orgasmului matinal.

Gemetele se transformă în strigăte, mă duc la bucătărie să spăl vasele, pe la 9 venea menajera și ne era jenă să strângă în urma noastră. așa că făceam lună, iar femeia doar schimba prosoapele și halatele la baie. Spăl, mătur, dosesc în debara tăvile zgâriate și mă întorc la televizor. Strigătele de la etaj se stinseseră, dar minerii erau tot la televizor, pe scări coboară prietena mea.
Băi, vino repede să vezi ce se întâmplă! Vin minerii iarăși la București!
Mă privește cu zâmbet larg ițit printre obrajii cam rumeni.
Fată, tu ești cam nebună! Ce-ți pasă? Lasă-i să vină, dacă vin noi mai rămânem aici, stăm cât vrem, nu ne dă nimeni afară.

11921862_934722119900086_4627516907187732219_n
Fotografie de Ralph Gibson www.ralphgibson.com