Uncategorized

Un an de grădinărit

Publicat pe Actualizat pe

A mai trecut un an peste grădina mea și nu a fost chiar cel mai reușit an. Dar au existat ceva succese.

Dintre noutăți, la categoria flori a mers bine, poate chiar prea bine, iarba Sfântului Ioan (Salvia sclarea). A înflorit luxuriant la sfârșitul lui mai și așa a rămas până toamna, am mai tăiat-o pentru că umbrea alte flori.

Salvia sclarea

 

Salvia sclarea

salvia sclarea
Inflorescență de Salvia sclarea

Tot la flori, de anul acesta am și nalbă de grădină, după ce am semănat-o vreo 3 ani la rând.

nalbă de grădină

Nalbă de grădină (Alcea rosea)

 

Deși lavanda albă a murit peste iarnă, am apucat să butășesc în toamnă și acum am două tufe, sper că vor trece de iarna aceasta.

lavandă albă

La fructe am făcut progrese foarte mari. Unul dintre aluni a rodit pentru prima dată, a fost o mare surpiză, nu-l observasem că a înflorit, ne-am trezit direct cu vreo nouă alune. Ulterior le-a găsit Filip și le-a mâncat dintr-un foc.
alun
Arbuștii au rodit și ei, o relativă dezamăgire a fost pomul de stafide (Amelanchier lamarckii) ale cărui fructe nu sunt atât de dulci așa cum se scrie peste tot. Înțeleg că există nenumărate varietăți și se pare că eu nu am nimerit-o pe cea mai dulce.
amelanchier
Am avut din plin coacăze roșii și negre, mai mulți arbuști de coacăz negru, fructele nu au nici o trecere la copii.
coacăze
Afinul siberian (Lonicera kamtschatica) este o altă noutate. Fructele sunt acrișoare și se culeg doar perfect coapte, ceea ce înseamnă că poți rata momentul și le aduni stafidite.
afine siberiene
Afin siberian

Tot începând de anul acesta a rodit mai consistent jujubul, unul dintre ei, cel cumpărat, cred că e e soiul Li. Din fericire, aceste fructe au un mare succes la copii, continuă să fie fructele lor preferate.

jujub Ziziphus jujuba
Jujub (Ziziphus jujuba)

Dintre experimentele noi la legume am un eșec 100%, mazărea-sparanghel (Lotus tetragonolobus). Cumva a reușit să dispară, nu am apucat nici măcar să adun câteva semințe.
mazăre sparanghel
Floare de mazăre-sparanghel
păstaie de mazăre sparanghel
Păstaie de mazăre-sparanghel

Un semi-succes sau semi-eșec a fost feniculul de bulb, doar pentru că nu am reușit să-l adun, în perioada aceea am fost plecați și l-am găsit înflorit. Și-a scuturat o grămadă de semințe și s-a semănat singur, astfel încât până acum, la căderea zăpezii încă mai aveam fenicul în grădină.

 

bulb de fenicul

Bulb de fenicul

Reclame

Casa cu nuc

Publicat pe

– Să tai, Stănică, nucul, auzi tu? E bătrân şi face umbră degeaba. Dă numai nuci seci, mătur frunze toată toamna. Taie-l, Stănică, am avea lemne o iarnă întreagă, şi-n locul lui punem roşii, apoi varză, să fim şi noi în rând cu lumea.

Când venea vorba de nuc, Stănică asurzea, îşi scurta gâtul şi mai tare până-i dispărea între umeri cu totul şi pleca în sat. Milana se temea de nuc, ura cu înverşunare umbra pe care o arunca peste bătătură, pământul sterp şi rece din jurul lui. Credea că de acolo le venea viaţa grea, nucul aducea necuratul, cu crengile lui încleştate în cer şi rădăcinile atât de adânci încât se înfigeau drept în iad de unde sugeau seva răului, iadul unde se zvârcolesc în chinuri toţi copiii lepădaţi de femeile din sat cu ajutorul moaşei Răchiţoaia, bătrâna familiei, iadul care o aştepta şi pe soacră-sa, cu descântecele şi farmecele ei, cu buruienile de leac culese pe lună plină.

Milana nu era sânge din neamul lor de moaşe şi vindecătoare, se măritase de copilă cu Stănică, orbită brusc de bărbatul cu mult mai mare decât ea, holtei bătrân de care …(continuarea)

Peștera Limanu

Publicat pe Actualizat pe

Tot au crescut copiii, zicem noi că se țin bine pe picioare, și căutăm aventuri chiar și în apropierea locurilor care ne sunt foarte familiare. Așa am pornit într-o după-amiază la peștera Limanu, una dintre puținele peșteri dobrogene.

În orice aventură, drumul și planificarea sunt cele mai importante și chiar ne-am bucurat de peisajele specifice Dobrogei, dealuri arse de soare și lanuri de mentă înflorită.

limanu3

Am găsit relativ ușor peștera, în proastă tradiție românească nu există indicatoare de nici un fel și este complet neprotejată, deși am citit că în trecut intrarea ar fi fost asigurată cu o ușă încuiată și, la cerere, venea un localnic pe post de ghid. Curajul meu adunat fărâmiță fărâmiță a început să se spulbere ușor încă de la intrarea în peșteră, iar când haloul de lumină naturală a dispărut din spatele meu, lanterna n-a fost de ajuns pentru a-mi stăpâni panica. Copiii n-aveau nici o problemă, totuși nu eu am fost cauza pentru care am ieșit, ajunsesem deja la prima ramificație.

limanu4

Mi-am promis că asta a fost chiar ultima dată când am intrat într-o peșteră, salină, sau orice altă denumire sofisticată ar mai avea gropile enorme săpate sub pământ anume ca să-i chinuie pe claustrofobi.

limanu1

La ieșire ne aștepta răcoroasa pădure de pini cu stânci pe post de scaune și drumul de întoarcere prin pâlcurile de mentă. La loc cu verdeață și frumos mirositor am găsit-o pe dumneaei, broscuța țestoasă, prea surprinsă de vizită ca să poată fugi. Noi am mângâiat-o și i-am vorbit în timp ce o studiam, dar ea tot încerca să ne muște ca să scape, așa că am eliberat-o cât ne-a lăsat curiozitatea de repede.

limanu6

Sfat: Nu vă aventurați în peșteră fără lanterne, iar dacă treceți de prima ramificație, presărați în urmă firimituri sau pietricele ca Hansel și Gretel. Sau, și mai bine, să aveți un ghem cu sfoară.

cum să dormi o noapte lângă foc

Publicat pe Actualizat pe

Probabil că n-am ales cea mai potrivită perioadă – sfârșitul verii – nici cel mai potrivit loc – zona cea mai rece din țară, între Întorsura Buzăului și Miercurea Ciuc, ba chiar și altitudinea a fost cam mare, 1000m pe Ciucaș, dar Eva își dorea încă de anul trecut să mergem și noi cu cortul.

Am plecat bine echipați, cu saci de dormit, hanorace, veste, știut fiind că pe munte este frig peste noapte. O aventură pentru copii, un pic cam stresant pentru noi, mai ales că zile întregi plouase în zonă și pământul era cam umed, nu știu de Ciucaș. dar am traversat prin zona Siriu pe care am bătut-o ani de zile și pe-acolo sunt o mulțime de urși.

Ne-am oprit într-un loc de campare foarte agreabil, curat, pe malul unui pârâu gălăgios, al cărui nume nu-l găsim nicăieri. Pârâul este alimentat printre altele de cascadele Urlătoare, sunt două, una mare și una mică, sute de izvoare care curg la vale pe un versant abrupt. O notă mare pentru cine are în grijă acest loc, e pe un drum forestier care se și înfunda în apropierea locului nostru de campare,  este foarte curat, nu am văzut sticle sau pungi în apă, deși pe la unele vetre de foc mai sunt ”uitate” diverse mizerii se vede că oamenii încearcă să respecte pădurea, și nici nu este prea greu, am găsit oarecum mascat un tomberon de gunoi.

După ce am instalat cortul, copiii au găsit foarte distractiv să se joace în apa rece ca gheața a pârâului, au strâns lemne de foc și ne-am bucurat că în apropiere au mai campat două familii, astfel încât să nu ne nimicească măreția pădurii de brazi din spatele cortului nostru, și să nu ne simțim prea singuri în seara care se lăsa plină de umbre.

urlA1

O privire spre Urlătoarea mare

urla2

cortul pus pe un dâmb în care bătuse soarele peste zi

urla3

Pârâul fără nume și locul curat de campare

Când s-a lăsat complet întunericul am alungat umbrele pădurii cu un foc de tabără și am mai bifat un punct pe bucket list-ul Evei. La fel și vecinii noștri și mi-a plăcut că nici ei nu au găsit de cuviință să facă  grătar. Ne-au ajuns gălăgia pârâului, scânteile care săreau vesel din foc și pădurea apăsătoare de pe versant, iar mai târziu în noapte miliarde de stele s-au aprins pe cer, a fost cel mai înstelat cer pe care l-am văzut vreodată.

Copiii au dormit foarte bine, noi mai puțin, ne-am trezit tot timpul să-i verificăm, iar dimineața a fost superbă, e un sentiment pe care nu l-am mai trăit, să ieși la 7 dimineața din cort  în liniștea monumentală a brazilor. Și la 7C, ceea ce înseamnă că peste noapte fusese chiar mai puțin.

urla4Se pregătește focul de tabără

urla5

Dimineața, la cules de rășină în scopuri științifice

Jeanette

Publicat pe Actualizat pe

După aproape două decenii eram iarăşi în minusculul apartament din Pieptănari, savurând uruitul înfundat al Bucureştilor. Pe Jeanette o cunoscusem în studenţie, când văzusem un anunţ în ziarulAnunţul de la A la Z: „profesoară de rusă meditez ieftin limba rusă”, şi sunasem aproape imediat de la telefonul public din holul căminului. Aveam acest capriciu al limbilor străine, chiar mă străduisem câteva luni cu poloneza, fără să se prindă de mine mai mult de câteva cuvinte disparate. Probabil că aş fi renunţat şi la rusă, dacă Jeanette n-ar fi fost o excelentă profesoară, îmi punea muzică rusească şi cântam amândouă până reuşeam să învăţ cuvintele, juca un fel de mici comedioare pentru mine, avea o personalitate caldă care te cucerea imediat. Nici nu ştiu ce câştiga de pe urma mea, după ce că eram singura ei elevă mă mai şi aştepta la fiecare şedinţă cu mici atenţii: ţigări Gauloise blonde, ness, prăjituri. Acum mă gândesc că făcea asta mai mult ca să (continuare)

Cum am evitat al III-lea război mondial

Publicat pe

Seara târziu, ruptă de oboseală, sunt negociator de pace între Filip și prietena lui, altfel va porni războiul al 3-lea mondial din cauza unui pai de băut. Ea i-a luat lui paiul, el i-a luat ei dopul de la sticlă și nu i-l dă înapoi până nu-și recuperează paiul.
Eu storc diplomație din ultima celula glială neadormită, dar e al naibii de dificil și nici că mă vede cineva, altfel aș primi sigur Nobelul pentru pace. Îmi țin în gând discursul de mulțumire de la Stockholm, ”am făcut pace între Filip și Rada”, toți înțelepții din Middle East iau notițe. Mă trezesc brusc la realitate țipetele care se întețesc în jurul meu și profit de neatenție ca să ascund paiul, susținând apoi că o pasăre mare și colorată, cu marginile aripilor curcubeu, – amănunt adăugat pentru un plus de credibilitate – a planat deasupra mesei și a zburat cu paiul în cioc.
Pentru minciuna asta nu voi lua Nobelul, dar am făcut pace, picii m-au crezut.

3

Gărduțul din lemn

Publicat pe Actualizat pe

Moș Ion Pleavă aproape că nu oprea carul în fața curții, baba lui cobora de pe loitră din mers și fugea să deschidă porțile de la șosea, apoi pe celelalte, de la bătătură. Moșul stătea țanțoș pe ladă și plesnea ușor spinările late ale boilor, în timp ce baba Marioara fugea pe lângă car.
Dă-te, fă, la o parte, că te calcă boul de-ți rupe picerili! iar eu mutam milimetric picioarele încălțate în papucei din plastic.
Uneori eram acolo când soseau boii, îi vedeam de cum treceau pe șosea și fugeam în curtea lor, prin spate, sărind gărduțul de la fântâna comuna, de pe hotar. Îmi amintesc când s-a săpat pentru fântână, vânele de apă tot secau de la o vară la alta și aveam nevoie de o fântână mai adâncă, îmi amintesc hăul imens în care urmau să coboare tuburile de beton împrăștiate prin curte, de am jucat o vară întreagă cea mai bună v-ați ascunselea. Și petreceam mult timp la fântână, ridicam capacul de tablă și zbieram toți patru spre ochiul lucitor de apă, primind țipetele pe care apa ni le întorcea, sau scufundam și ridicam ciutura grea doar de dragul de a ne arăta forțele. La fântână se întâlneau și mamele noastre să stea de vorbă, peste fântână ne trecea baba Marioara câte un pepene rece, scos direct din butoi, fântâna era un simbol al bunei vecinătăți, fântâna era prietenie și înțelegere, gărduțul acela pitic,sub ghizduri, unea cele două curți.
Dar când veneau boii, nu mai zăboveam, săream repede și intram în curtea vecinilor. Nici nu știu ce mă fascina mai mult: animalele greoaie cu coarnele acelea imense, pufnind aer cald pe nările largi în care pumnul meu mic ar fi intrat cu totul sau jugul masiv, din lemn brut devenit lucios de atâta lustruit pe grumajii lor.
Moș Ion dejuga boii, în timp ce baba lui le punea câte o căldare de apă în față, își dădea jos dirmeaua cât să-și răsucească coada albă, împletită la spate și se apuca să descarce carul. Moș Ion Pleavă venea mai spre sfârșit, se învârtea prin curte, își sumeca mânecile cămășii, așa se îmbrăca iarnă sau vară, în camașă cu mânecă lungă și pantaloni de culoarea șoarecelui. Cam puțea când treceai pe lângă el, poate ăsta era motivul pentru care-l ocoleam, mai puțin sâmbăta, zi de primeneală, atunci îl chema baba să-l spele în albia de lemn, îi dădea să îmbrace izmene curate,cu care el se așeza pe trepte și întindea labele picioarelor să i se taie unghiile gălbejite și groase ca niște copite.
După ce terminau de descărcat carul, pe jos rămânea un strat moale de paie, trifoi sau pănuși de porumb pe care nu-l strângeau niciodată, veneau găinile să-l scurme sau îl călcau cu labele lor palmate rațele leșești, rotunde și murdare de la apă mâloasă din lăcanul cât un lighean împuțit. Ocoleam așternutul ăla permanent în care papuceii mei din plastic moale s-ar fi afundat, având grijă să nu ajung în raza câinelui care se agita în lanț, cu gingiile vinete și caninii plini de bale. Alde Pleavă aveau câini fioroși, gata să te sfâșie, niciodată dornici să se gudure sau să fie mângâiați de copii, spre deosebire de al nostru, Doxa, o cățea albă pe care ne-o adusese de pui Sebi, a lu nea Bibi, șoferul de pe autobuz. Doxa fusese îmbăiată, mângâiată, ba chiar pusă să doarmă într-un leagăn vechi de lemn, găsit prin pătul. Doxa era un copil cu blană, fugea în urma noastră prin grădină și ne sărea cu labele pe spate, câinele lor era o fiară înlănțuită, cu colți gata să te sfâșie.
Tot peste gărduț a sărit Sorinel, vino, vino repede, tataie a prins un câine în grădină.
M-am dus, știam că moș Ion urmărește de mult un câine lăsat slobod care le încurca straturile de zarzavat. Îl legase la capul viei, de ultimul par, iar noi ne-am așezat pe jos, la o distanță sigură, deși câinele străin era culcat și ridicase vesel urechile, dând din coadă către noi. Am stat toți patru în așteptare, am stat îndelung, până a apărut moș Ion, a rupt un arac de la roșii și s-a îndreptat spre noi. Știam că o să bată câinele, mi se părea corect, câinele trebuia dezvățat să mai driguie zarzavaturile, până la urmă și noi o încasam când făceam drăcii.
Ne ridicasem în picioare și urmăream cum câinele se rotea înnebunit, spânzurat în frânghia cu care era legat, încercând să evite loviturile, dar cu fiecare izbitură de arac simțeam cum mă cuprinde greața.
Oprește-te, am strigat când câinele s-a lungit și nu s-a mai ridicat sub ploaia de lovituri.
Dar moș Ion nu m-a auzit, cu toată liniștea care se lăsase, câinele nu mai urla, nu mai schelălăia, doar gemea. Am încercat să prind aracul, dar moșul mi-a strigat să mă dau deoparte și atunci i-am văzut fața care se rotunjise de plăcere, ochii-i luceau înveseliți, iar la colțul gurii îi curgea un firicel de scuipat. Acuma-l lovea peste cap, botul câinelui era plin de sânge, hârâia greu prin lichidul roșu care se scurgea pe pământ iar în ochii rotunzi, căprui se citea o spaimă infinită, umană sau mai poate dincolo de uman, o spaimă comună și nouă, oamenilor, și lor, animalelor.
Când moș Ion a lăsat aracul și a luat furca, am fugit prin grădină la noi în curte. A fost pentru ultima oară când am sărit gărduțul de la fântână, de atunci nu m-am mai dus să văd cum veneau boii, cum îi dejugau, stăteam cuminte în spatele gărduțului chiar dacă mă chemau, mă agățam recunoscătoare de lemnul cald și spuneam că nu vin, mi-e frică de câine.

foto1