pe ici pe colo

Extremul sud

Publicat pe Actualizat pe

L-am insotit pe co-autor intr-o lunga plimbare, de o zi-lumina, prin sudul extrem. Oricat de exotic ar suna asta, e vorba de sudul extrem al Romaniei, cel mai mic, mai puchinos si unul dintre cele mai sarace judete din Romania. Dar nu si neinteresant, m-am plimbat o zi printre contraste izbitoare, am intalnit oameni grozavi si am vazut lucruri nemaivazute, cel putin de mine.
Intai domnul X din Prundu, penultimul sat din judet, cum iesi spre Calarasi, dupa aia mai e doar Greaca, unde se face un vin excelent. De cum intram in sat o tin numai intr-o exclamatie. N-am mai vazut asa sat in campie, trotuare din dale, podete dichisite in fata fiecarei porti, asfaltat 90%, basca stalpi de iluminat cu fotovoltaice peste tot. Bani europeni, ne lamureste domnul X, primar istet care-si da silinta, de altfel e priceput, invarte afaceri mari. Chiar el, primarele, l-a chemat pe domnul X si i-a zis ca sunt bani, doar proiectul lipseste, orice om din sat ar putea sa-si puna pe picioare o afacere cu banii aia. Dar nimeni nu se baga, e stres mare, trebuie sa fie totul randuit la sange, legal, altfel nu primesti banii. El s-ar baga, e singurul care ar incerca, dar timpul e scurt pana la sfarsitul anului, si nici noi nu-l putem ajuta, pana la banii europeni te mananca institutiile romanesti. Domnul X incearca sa ne convinga, zambindu-ne cu toata forta ochilor albastri si a unui sir de dinti perfecti, discutam la o cafea intr-o curte pavata, ferita de ochii curiosilor de un gard din beton. Copiii se joaca cu un pui de amstaff, apoi mergem la alta casa, gospodarie tipic romaneasca unde Filip se sperie de o scroafa cu purcei si este imbunat doar cand mangaie un catel mic, inca fara ochi.

amstaff puppy

exsouth2

exsouth3

De la Prundu suntem lamuriti ca nu vom reusi sa ajungem la Gostinu, este drum, dar unul de tara care trece printre lanuri cultivate, mai bine sa ne intoarcem in satul dinainte, ca se poate pe acolo. Si ne intoarcem, de ce n-am face-o, imi zisese bunicul ca-i un drum prin padure asa ca suntem curiosi sa mergem si noi p-acolo. Un drum betonat care merge nicaieri, in camp, dupa vreo 20 km se opreste brusc in dig, asa cum ne spusesera niste muncitori de la un fel de semeteu, cercetandu-ne cu mare atentie, sa vada daca n-om fi nebuni, o familie cu copii in zi de vara stralucitoare, ratacind prin praful gros al campiei. Am dat peste o tufa de porumbe si am luat cateva sa pun acasa, la dig, in liziera padurii erau multi apicultori campati cu stupurile lor in toate culorile curcubeului, dar campasera cu tot confortul, panouri solare pe rulota, antene parabolice. Miere de mana cred ca se numeste, dar ajunsesem deja pe dig si eram mai degraba ingrijorati sa nu rupem masina, decat preocupati sa cumparam miere.

exsouth4

porumbar

exsouth6

Dupa o scurta vizita la bunicul, o pornim in alta directie, tot pe linia de sud, dar mergem spre cealalta iesire, spre Teleorman, ultimul sat din judet. Pe masura ce ne departam de oras, peisajul se intristeaza, casele sunt mai mici, copiii mai saracacios imbracati, praful mai apasator, satele parasite, casele vechi, din paianta s-au culcat pe o parte sau au cazut doborate de timp si de ploi, lasand la vedere cate un perete zugravit cu mici buchetele de flori verzi pe care inca mai este prinsa o candela murdara. La Pietrisu, oamenii stau pe la portile strajuite de mormane de caramizi. Ce aranjament de mastaba, ma gandesc, tot incercand sa vad mai indeaproape mormanele caramizii cu spatii ciudate lasate in interior. Apoi observ un perete de pamant lipit si ars de foc si-mi dau seama. Sunt cuptoare in care se coc caramizi din lut, din asta traiesc, trebuie sa fie tare greu sa fii la distanta mare de doua orase mici, in copilaria mea veneau tigani pe garla, sapau in lutul galben, il puneau in forme si il coceau zile intregi, dar n-am vazut niciodata doar auzeam ca au venit tiganii pe garla.

cuptor de caramizi

Ne oprim intr-o curte din mijlocul careia se iteste umila o biata casa batraneasca, cu geamurile cat palma, lipite cu chirpici. O batrana pazeste cateva rate lesesti, indrumandu-le cu un bat in care se si sprijina cand se ridica sa ne intampine.

Cati ani ai mata? o intreb
Cati imi dai? imi intoarce ghidus intrebarea
Optezeci? ma aventurez eu sa-i ghicesc varsta dupa ridurile sapate in piele si greutatea care-i apasa imaginar umerii
Optzășipatru, dar ma tin bine, maica, sunt sanatoasa si nu ma dau inapoi de la treaba. Am rate, gaini, si uite, acolo in spate, o gradina de legume, care coboara pana incolo, hăăăt, in garla.
Aa, gradina da direct in garla? Si le dai drumul ratelor pe apa? Gastele cresc bine la garla.
Nu, mama, cum sa le dau drumu’?! Mi le fura, nu se mai intorc. Da-i frumos mama, la mine, uite la astia mici ce se joaca, sa-ti dau niste gutui pentru ei, imi arata cu degetul spre gutuile uriase care atarna amenintator deasupra capetelor noastre. Pot sa mor si maine, numai sa se rezolve cu casuta asta, ca mi-au mai luat comunistii una, atunci la demolari, in Giurgiu, am zis ca mor, dar eram tanara si am luat-o de la capat, acum chiar ca n-as mai putea.

Strang in brate punga cu gutui si ma uit la cele doua lumi din fata mea. Copiii mei uitandu-se curiosi cum vecina batranei scoate apa, invartind de o roata si o toarna in galeata din ciutura grea. Si copiii ei, cei trei mari care plimba cu caruciorul un bebelus, hurducaindu-l prin curte, printre gaini si rate, s-au oprit si se uita tacuti la ai mei, doi copii galagiosi care se inghesuie sa vada cum se scoate apa din fantana si se sperie cand aud mugind o vitea, pe care tatal lor a cumparat-o cu greu anul asta, ca sa le fie un pic mai usor anul urmator.

self-portrait

Reclame

Oglinzi

Publicat pe Actualizat pe

Oficialitatile l-au numit un „Predeal al Giurgiului” si, privit superficial, chiar ar putea fi. Cu izvorasul curgator rece pe prundis, carute cu cai, vaci cu talangute pascand in gradini spontane, paduricea care patrunde pana in centru, biserica mica si alba. Un sat tipic de campie caruia in egala masura ii (mai) apartin si nu-l mai inteleg. Incremenit in trecut, inglodat in saracie, imbatranit si trist sub soarele puternic de vara.
Copiii au luat ce a fost mai bun. La vederea izvorului s-au descaltat fara sa-i putem opri si s-au balacit ca niste ratuste. Am rezistat pret de cateva minute pana cand am dat in mintea copiilor. E minunat sa dai in mintea copiilor, sa te bucuri alaturi de ei, sa lasi deoparte inhibitiile sociale.
Amandoi au alergat niste pisici costelive dar deloc dornice sa manance din covrigeii lor si s-au tavalit intr-o gramada de nisip. Au trecut 7 ore fara sa ne dam seama si cand ii bagam in masina, murdari, desculti, obositi si fericiti, doi copii la fel de murdari s-au oprit langa noi privindu-ne in timp ce ciuguleau corcoduse verzi de pe niste crengi smulse dintr-un copac. Oglinzi fata in fata, iar eu, de nerecunoscut, dar oglindindu-mi copilaria de tarancuta in ei.

stanesti4

stanesti5

stanesti3

stanesti1

stanesti6

stanesti2

Cazematele

Publicat pe Actualizat pe

O iei pe ulita pe la tușa Dura, si strabati toata ulita prafuita pana la capat, la intrarea pe dig. E drum scurt, prin praful verii, fierbinte si presarat cu balega de vaca. Odata cu ultimul stalp de electricitate in varful caruia si-a facut cuib gospodaresc o familie de berze, in fata se deschide terasa care coboara spre Dunare, cultivata cu porumb, vii aproape salbatice, cu aer medieval de la oamenii care inca mai apasa pe plug si mana caii cu biciul. Femei cu broboade negre stau aplecate pe sapa. In fata, padurea zavoi care margineste Dunarea, in dreapta, avem noi o vie cu doi nuci roditori pe care n-apuc sa-i bat niciodata din cauza rudarilor. In stanga, pescaria acum paraginita, garla spre care alergam cand eram copii. Pana-n pescarie, pe coama terasei, acesti doi monoliti stranii, cu ochi rotunzi prin care altadata ieseau tevile pustilor. Cazematele din primul razboi mondial ne aprindeau imaginatia si am facut planuri detaliate de cucerire. Ne-a oprit numai spaima ca ar fi locuite de fantomele nemtilor ucisi acolo.
La doi km de Giurgiu, in Slobozia, nu cred ca stiu multi giurgiuveni de ele, sunt inscrise in repertoriul arheologic romanesc. La cazemate sau pe „drumul vacii”, pe acolo se duc vacile la pascut, in balta.

Erata, un an jumate mai tarziu.

In urma discutiei cu un istoric de la Muzeul Giurgiu mi s-a confirmat ca in al doilea razboi mondial s-au construit cazematele. In aceasta zona strategica pentru apararea orasului, in razboaiele ruso-turce, au fost construite fortificatii de pamant, ulterior distruse de sistematizarea comunista care a redat astfel terenul pentru agricultura.

cazemata1

cazemata2

Cele 5 elemente+1

Publicat pe Actualizat pe

elemente1

Pamant, la doar cativa metri de plaja unde acum doi ani scriam pe nisip numele viitorului bebelus

elemente7

Apa, chiar prea multa, plajele sunt inundate

elemente3

Noroiul este elementul in plus, apa+pamant, intotdeauna de experimentat cu maximum de incapatanare

elemente4

Lemnul, si o lectie scurta despre inelele de crestere ale copacilor

elemente5

Focul, fascinant si incantator.

Al 5-lea e aerul proaspat de primavara care pluteste peste toata padurea. Inca padure, n-am sa inteleg niciodata de ce autoritatile taie hectare intregi cu salbaticie, desi judetul are suficienta padure pentru campie, tot malul Dunarii este impadurit, cate un copac ici, unul colo si tot s-ar strange destul lemn.

elemente2

Naufragiatii – message in a bottle

Publicat pe

De ziua lui Filip s-a intamplat sa naufragiem pe un colt pustiu de plaja, bine ascuns in padurea care insoteste Dunarea pe zeci de kilometri. S-a intamplat ca locul unde mai mergeam noi a fost inundat, fapt neasteptat pentru saptamanile acestea secetoase, se pare ca a plouat in vest si Dunarea s-a umflat, navalind peste padure. Desi par prietene, apa si padurea se lupta in permanenta, una cerand apa care sa izbeasca in valuri mici trunchiurile copacilor, cealalta incearca sa cucereasca plaje generoase cu nisip fin si sa le presare cu frunze vag colorate,  ca pentru un inceput de august.

Am luat-o pe dig hotarati sa ajungem la estuar, dar numai dupa 2 km am fost opriti de coloane albe de fum dens. Digul ardea linistit, fumul stersese orizontul, asa ca am coborat hârtop-hârtop in padure, pe cel mai apropiat drum de carute. Si aici am si naufragiat, intre foc si apa.

 

Oricine s-a uitat macar o data la Ray Mears sau Bear Grylls, stie ca primul lucru pe care-l face un naufragiat e sa stranga lemne cat mai uscate si sa aprinda un foc mare, ca de tabara, vizibil pentru vapoarele care s-ar putea sa treaca in larg.

Focul trebuie intretinut, astfel copiii vor fi tinuti ocupati. Tot ei vor trebui sa si pazeasca focul, sa nu cumva sa se stinga.

Se trece la urmatoarea etapa, copiii sunt trimisi la vanatoare, orice se poate manca, in cazul nostru mistreti, doar ei mai umbla prin pustietatile astea

Mistretul merge bine cu brusture, am aflat eu cu surprindere ca brusturele asta e delicios si era consumat din plin in Evul Mediu, tot copiii sunt trimisi sa rezolve si problema legumelor la masa.

Odata rezolvata problema delicioasei cine, trecem la comunicarea cu lumea civilizata. Incercam intai cu semnale disperate de manute ridicate de pe plaja, fie catre vapoare, barje si barcute, fie catre bulgarii de pe malul celalalt.

Cum nu avem prea mult succes, incercam o veche metoda de salvare, message in a bottle. Orice mama care se respecta va avea cel putin un bon fiscal in buzunar, asa ca ne intindem cat ne e bonul scriind disperati locatia noastra, ziua naufragiului, numele, desenam niste inimioare si cateva floricele. SOS!!!!!

Biletul se infasoara bine intr-o punga de plastic, sa nu-l patrunda umezeala, si apoi se baga intr-o sticla.

Cu alai, cu mic cu mare si cu maximum de incantare, coboram pe plaja sa-l aruncam in apa, in speranta ca Dunarea il va duce la mare, poate va ajunge in Mediterana si de acolo in Atlantic, mai stii, poate pe vreo coasta americana si astfel vom indeplini un vechi vis romanesc, vom fi salvati de americani, doar d-aia am scris biletul in engleza

Mai verificam focul, mai roadem o radacina de brusture, mai ţocăim un pic, ne mai jucam, ne mai pupam, ne mai jelim, ne mai julim, timpul trece clar in favoarea naufragiatilor

Cum am fost salvati ramane o poveste de spus pentru altadata, dar tin sa specific ca absolut toata povestea naufragiatilor pe un colt pustiu de plaja, care au trimis un mesaj intr-o sticla, este 100% adevarata si s-a intamplat in joaca, acolo unde orice este posibil

Plaja Gostinu in spabioi

Publicat pe Actualizat pe

Apreciez ca pe un dar orice zi de relaxare pe care o petrecem impreuna, dincolo de eternele treburi casnice. Suntem mereu in cautare de spatii deschise, de cer albastru, de liniste, de locuri pustii, lipsite de forfota si ne bucuram cand le gasim, ne simtim ca niste nababi, posesori de plaje private sau de gradini fabuloase, macar pentru cateva ore. Iubesc si planuirea, si drumul pana acolo, cu tot stresul doarme-ori nu doarme, caci daca Filip nu reuseste sa doarma, se duce pe copca linistea noastra. Am mai scris despre satul Gostinu si despre plaja pe care o cunosc inca din copilarie, de padurea care insoteste apa, de nisipul fin, de apa curata si albastra, cu valuri mici trimise la mal de vapoarele care trec in larg.

Le-am promis copiilor o zi intreaga pe plaja si, desi am ratat dimineata, ne-am grabit sa prindem ce a mai ramas din zi. Am incarcat cortul, cartofi si porumb pentru jar, gratarul pentru carne, sacosa de jucarii pentru nisip, puradeii dornici de aventura si Dunare venim, sa scapam macar o zi din iadul betonului incins.

Satul ne astepta linistit, cu cuiburi de berze cocotate pe fiecare stalp – aici pare sa fie un fel de cartier general al berzelor – din care ne priveau, cam de sus, puii, doi cate doi, gata de zbor. Am trecut pe la cateva magazine satesti in cautare de alune sau fistic, ulitele erau goale sub soarele bezmetic, doar afisele electorale se zgaiau de pe garduri la noi, admonestandu-ne apasat si agresiv: Ti-a taiat pensia! si-a batut joc de familia ta!
In fata magazinelor se vedea ceva viata, batranele satului ne studiau curioase de sub dirmelele lor negre, clatinindu-si papucii de plastic pe calcaiele crapate, gata sa se aventureze cu intrebarea „de-ai cui sunteti, maica?”. De-ai lui Rusescu le-as fi spus, mintind putin ca sa nu ma complic, in vapaia altor veri am batut ulitele astea gonind cu bicicleta prin nori de praf sau topaind candid spre cofetarie, tinand strans in pumnul transpirat cei 5-10 lei pentru prajitura si suc. In multe vacante eram toate patru, verisoare prin alianta, inveselind ulita cu jocurile noastre, am amintirea bragagiului trecand cu caruta si strigand „Braga rece! Braga rece! Poftiti la braga”. Nici nu stiu exact ce este braga, mi-am cumparat acum cativa ani din Russe si am gasit-o oribila, n-avea nimic din stiutul gust savuros, copilarie care indulcesti si infrumusetezi toate amintirile!

Plaja nu era atat de pustie pe cat ne-am fi dorit, m-a bodoganit M ca stie el niste fete de scriu pe bloguri despre cum curge Dunarea la Gostinu, dar ne-am gasit un copac cu umbra generoasa, ne-am intins cortul si prosoapele si am rasturnat alaturi jucariile de nisip.

Pana s-a mai dus soarele, copiii au mancat iar Eva s-a mai aventurat prin nisipul fierbinte pana la Dunare, ca sa care apa cu galetusa. Si-au facut o groapa ca in Peppa pig, Filip a participat cu entuziasm la balaceala. Dormitul in cort a fost un esec lamentabil, Eva a reinceput sa faca drumuri pana la apa spabioi.
Ma duc si ma intors spabioi, tati, nu stau in soare. (spabioi=pas vioi)

Dunarea e scazuta, plaja generoasa si apa destul de mica, copiii se pot juca fara grija la mal, in zare era ditamai bancul de nisip iesit din apa, o caruta de satra a trecut pe langa noi si s-a dus pana la banc, acolo s-au spalat in voie mai multi copii tuciurii si un cal alb. Dupa ce au plecat – am apreciat bunul lor simt – bancul a fost umplu de pasari, egrete albe si cocori.

Copiii s-au distrat foarte bine, cand s-a mai domolit soarele a fost imposibil sa-i mai scoatem din apa, indata ce-l duceam pe prosop, Filip o pornea de-a busilea spre apa, ca testoasele acelea micute de la National Geografic.

As fi vrut sa stam pana seara tarziu, sa plecam goniti de tantari, imi doream sa mergem mult cu apa in jurul gleznelor, pana ajungeam la bancul de nisip si sa fac de acolo multe fotografii strambe cu cerul pufos, apa albastra si padurea verde imbratisandu-le pe toate dar s-a lasat cu chiote de oboseala, si am plecat grabiti, am prins in fuga cateva raze de apus stracurandu-se printre copaci.

Cand ai copii mici iti cam fac ei programul, visele cu fotografii luate pe indelete, studiind unghiuri si imbinari de culori raman doar niste vise deocamdata.
Speram sa mai prindem o alta zi la plaja Gostinu, dar sa fie de dis-de-dimineata, fara picior de om, sa se auda doar pasarile cantand in padure si valurile spargandu-se de mal.

Margelute

Publicat pe Actualizat pe

Cu forme diferite, pipaite si verificate la fiecare 5 minute daca s-au uscat, modelate de degete mici de fetita. Insira-te, margelute, ca nu mai avem rabdare!

Altfel de margelute, un cliseu al fotografiilor parintesti, piciorusul cu nisip. Nu puteam lipsi tocmai noi, pozari feroce ce suntem